DIALOG CU DOCTORUL DAN CIOATĂ (III)

– În Jurământul lui Hyppocrate se spune: „Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa.“ Nu aveţi sentimentul că acest lucru se pliază foarte bine şi pe conceptul de medicină creştină?
– Conceptul de medicină creştină răzbate din Sfânta Scriptură şi pornind de la faptul că „Fără de mine nu puteţi face nimic“ cum spunea domnul nostru Iisus Hristos, înţelegem că şi medicina care încerca în perioada aceea primară a bisericii primare avea în ea într-un fel principiile hipocratice. Sacru şi profanul se întreţeseau şi dacă sufletul era bolnav sfaturile către oameni erau să se îndrepte către biserici iar dacă trupurile le erau bolnave să se îndrepte către medici. Medici care la vremea respectivă foloseau mijloace mult mai puţine decât în vremea de astăzi dar care aveau o paletă mult mai bogată a ceea ce însemna plantă....... a ceea ce însemna gesturile chirurgicale, realizate poate cu un fier înroşit sau un cleşte. Toate acestea nu arătau de fapt decât că omul indiferent în ce postură se află, de vindecător sau de vindecat, se găseşte într-un fel sau altul în pronia lui Dumnezeu. Deci principiile hipoctatice răzbat foarte clar în conceptul de medicină creştină.
- După părerea unor voci autorizate, criza profundă a medicinei nu este cea de ordin economic ci în primul rând aceea că „medicina şi-a rătăcit calea . dacă nu şi sufletul... „a fost rupt un pact nescris între doctor şi pacient.“(Bernard Lown)
- Cu 500 de ani înainte de Christos, Confucius spune că medicii practicau cu adevărat medicina profilactică. Un medic ce avea în teritoriul său bolnavi nu era plătit iar cel care nu avea în teritoriul său bolnavi, era plătit. Înlegem de aici preocuparea deosebită a medicilor din acea perioadă a cunoaşterii.......... cauzele care au dus la apariţia unor boli. De aceea medicina practicată profilactic este cea care ar trebui să o facem şi noi. Din păcate, societatea postmodernă cu tarele ei, de la cele economice la cele alimentare, de la cele care aduc în viaţa noastră drumuri de toate felurile au modificat percepţia aceasta vis-a-vis de medicină, de vindecare a unui bolnav. Nu se mai respectă principiile ... Unele dintre ele sunt simple: înseamnă – odihnă, somn, mişcare, muncă. Ori în ziua de astăzi, aceste principii  nu se mai respectă.Omul munceşte prea mult, nu se odihneşte, mănâncă nesănătos şi ajunge într-un fel sau altul ca toţi aceşti factori să-şi pună amprenta pe starea de sănătate a lui. În ziua de astăzi, prin mijloacele pe care le avem, uităm de adevărata medicină.Mai mult decât atât, o medicină globală nu se mai practică. Se practică doar fragmente de medicină, prin faptul că există multe supraspecialităţi şi atunci, omul nu mai este văzut în integralitatea lui. Şi de multe ori scapă unele aspecte de boală unui medic ce nu poate să vadă în integralitate un bolnav.
Pactul nescris între doctor şi pacient... realizat prin înţelegerea relaţiei dintre medic pacient. Medicul, ca misiune, l-ar vindeca pe bolnav... l-ar asculta pe doctor ca să-şi poată vindeca atât sufletul, cât şi trupul. Viteza cu care se desfîşoară actul medical în ziua de astăzi, „lipsa de timp“  fac ca acest pact, această legătură, pe care n-o poate şterge nimeni, această legătură între doi semeni, unul fiind aproapele celuilalt, să nu se mai realizeze aşa cum ar trebui. Aşa după cum, de altfel suntem învăţaţi prin principiile creştine şi care în medicina creştină au fost întotdeauna respectate.
- Medicii prin medicina modernă „nu îngrijesc persoane distincte, ci se preocupă de anumite părţi biologice, fragmentate, aflate în disfuncţie.“ Asa este?
- Este adevărat că, prin superspecializare, fiecare medic încearcă să abordeze un organ, uitând..... un organism. Mai mult decât atât, mijloacele pe care le avem la dispoziţie ne determină uneori să credem prea mult în ele şi să atrofiem într-un fel sau altul simţurile pe care le-am pus în noi, talanţii pe care i-am pus în noi, în a putea să profesăm medicina.
-„Vindecarea este mai uşoară când arta şi ştiinţa sunt conjugate. Când trupul şi spiritul sunt cercetate împreună“. Nu sunt cuvinte fără nici un suport în viaţa practică domnule doctor?
-Nu, nicidecum. A deveni medic e o vocaţie. A îmbina ştiinţa cu arta vindecării e o vocaţie. Dar pentru asta înseamnă, muncă, muncă şi muncă, nopţi nedormite, învăţătură foarte multă şi după aceea apropierea de bolnav, înţelegându-i nu numai suferinţa trupească ci şi pe cea sufletească. Prin discuţiile pe care, ca medic, le ai cu bolnavul, reuşeşti să găseşti cauzele atât ale bolii sufleteşti cât şi ale bolii trupeşti, încercând cu mijloacele pe care le ai, să-l vindeci, nu tu, tu eşti într-un fel sau altul, mijlocul prin care Dumnezeu  alege pe  cel care sapă în via lui văzând apoi dacă strugurii vor fi sănătoşi.
-În graba şi tensiunea vieţii de zi cu zi, cine mai are timp de practicarea medicinei cu înfăţişare umană?
-Cred că medicul care practică o medicină creştină încearcă să arate adevărata faţă a medicinii care ar trebui practicată. Trebuie să găseşti timp să stai de vorbă cu bolnavul , să-l asculţi, să îl primeşti ori de câte ori are el nevoie, ca să poţi apoi să te instruieşti, să-l poţi ajuta.......Toate acestea se pot realiza dacă ai o convingere clară a ceea ce înseamnă medicina creştină. Pentru că în permanenţă crezând că vei putea să faci tot viaţa îţi va arăta că fără de Dumnezeu nu poţi să faci nimic. Faţa umană a medicinii care în Europa de Est mai există, prin faptul că noi nu tratăm coduri numerice personale ci oameni, care sunt fraţii noştri , sunt aproapele nostru, care sunt oameni ca şi noi, care vin la noi cu sufletul deschis şi cu dorinţa de a se vindeca. Noi trebuie doar să înţelegem că trebuie să alinăm  suferinţa bolnavului  cu mijloacele pe care le avem.
-Sfântul Grigore Palama ne spune prin învăţăturile sale că: „Întristarea sufletului este un adevărat catharsis al minţii şi al inimii.“ Ne vorbeşte la un moment dat şi de „întristarea inimii“ sau „inimă îndurerată“. De aici să vină boala peste inimă, domnule doctor?
-Dacă discutăm strict teologic....... la „întristarea inimii “ în faţa păcatului săvârşit. Dacă este să discutăm din punct de vedere medical „întristarea inimii“ poate să aducă uneori boală de inimă dar de cele mai multe ori aduce neliniştea sufletului. Ori multe din neliniştile sufletului pot să atragă după sine boli trupeşti, nu numai ale inimii ci şi ale altor organe, multe dintre ele poate chiar ale creierului. De ce vedem noi, în fiecare zi, atâtea depresii, atîtea afecţiuni neuro-vegetative  cu reflexii negative asupra tuturor organelor. Iar noi trebuie să înţelegem că întristarea inimii este bună în faţa vieţii, în aşa fel încât să înţelegem că nu mai trebuie să păcătuim, iar în faţa bolii să ne analizăm de ce a apărut boala şi să încercăm să mergem la doctor, să ne vindecăm trupul şi la preot care ne ajută să ne vindecăm sufletul.
-Îi iubiţi pe oameni? Vin la dvs. şi bogaţi şi săraci. În faţa suferinţei, a bolii, există vreo deosebire între ei?
-Suntem egali în faţa vieţii, şi a suferinţei, şi a bolii. Avem aceleaşi drepturi, chiar dacă suntem bogaţi sau săraci, chiar dacă suntem neputincioşi. Medicul trebuie să-i trateze pe toţi la fel. Pentru mine un bolnav este un om ca şi mine, pentru mine un om în suferinţă este  aproapele meu şi eu nu mă pot abate de la ceea ce ne spune dumnezeirea: "iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Nu, niciodată nu am făcut deosebire între bolnavi indiferent ce stare materială sau poziţie socială au. Mă port cu fiecare la fel, ba poate mai drag mi-a fost de cei care sunt oameni simpli, veniţi dintr-un cătun de departe. Ei vin şi-mi spun, „Domnule doctor, eu vreau să mă fac bine.Mă puteţi ajuta? Iar eu spun totdeauna: „Tot ceea ce depinde de mine voi face“. Poate că de multe ori, bucuria de pe chipul lor mi-a dat aripi şi mai mari,să mă preocup ca ei să se facă bine. Niciodată nu am deosebit bolnavii între ei după starea materială.
- Revin la părintele Arsenie Boca. Referindu-se la trup, el zice aşa: Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate. Cum se poate interpreta această zicere a sa?
-Fiecare dintre noi duce un necredincios în spate...As porni de la ceea ce i-a spus Dumnezeu samarineanului vindecat de lepră: „Credinţa ta te-a vindecat.“ Dacă noi am avea credinţă cât un bob de muştar, am reuşi să mutăm munţii păcatului nostru. Cred că necredinciosul pe care îl ducem în spate, este că fiecare dintre noi îşi duce necredinţa sa în spate. Dacă vom înţelege că necredinţa ni se va transforma în credinţă adevărată, necredinciosul din spatele nostru va dispărea. Vom avea bucuria să vedem vindecat acel necredincios, ...... să vedem cum prin credinţă am reuşit să ne vindecăm.
-Este nevoie de o recondiţionare a credinţei ca dimensiune fundamentală a sufletului şi a vieţii noastre în general?
– Aţi folosit termenul de recondiţionare... Eu nu l-aş folosi pentru că eu cred că credinţa, pe de o parte este un dat ontologic,  şi ar fi bine cu cât suntem mai mici ca vârstă, să creştem în credinţă . Părintele Iulian de la Schitul Prodromul de la Muntele Athos, îmi spunea într-o seară în timp ce eu îl întrebam, Părinte cum să mă rog? şi  el , privindu-mă peste ochelari, mi-a spus: Domnule doctor, trebuie să ajungeţi să simţiţi că aveţi aer, parcă aţi creşte, v-aţi ridica şi aţi zbura. Ce spuneţi de lucrul acesta? Că trebuie ..... credinţă. Abaterea de la credinţă înseamnă căderea în păcat. Iar pierderea noastră sufletească înseamnă lipsa credinţei. Chiar dacă în fiecare zi cădem, Dumnezeu ne dă puterea, ne întinde mâna, să ne ridicăm, să ne căim, să ne spovedim şi să ne împărtăşim în permanenţă... trebuie să fim puternici în credinţă, să fim mărturisitori ai credinţei noastre, atunci Dumnezeu va vedea eforturile noastre ...
– Care este cea mai mare certitudine a vieţii?
-Marea certitudine este că vom avea o mare trecere. Şi nu pentru că pentru mine moartea nu există. De la venirea pe pământ şi trecerea prin lumea aceasta certitudinea este că într-o zi, rânduită de Dumnezeu, vom trece. Important este cum vom trece în lumea veşniciei.  Bagajul existenţei noastre er trebui să fie plin de fapte bune. Cu cât bagajul este mai plin şi de fapte şi lucruri rele, din păcate, judecata va fi cea care ne pune de-o parte sau de alta.
Certitudinea mea este că viaţa se continuă în veşnicie, că vom avea posibilitatea ca Dumnezeu să ne mântuiasacă sufletele, să fim în slava lui Dumnezeu de-a dreapta sau de-a stânga.
– Există o bogăţie mai mare decât sănătatea?
– Cred că mai mare decât sănătatea este credinţa. Pentru că Părintele Cleopa ne spunea, prin cărţile sale:rugăciunea este importantă şi prin poziţia trupului. Frângeţi-vă inima, vă rugaţi lui Dumnezeu şi Maicii Sfinte. Iar Valeriu Gafencu în puşcăria comunistă şi în sanatoriul de tuberculoză de la Oneşti, înainte de a pleca la cele sfinte, stătea cu capul ridicat, ridicat puţin şi de spate se ruga cu rugăciunea inimii şi probabil că Dumnezeu a văzut rugăciunea lui şi l-a pus undeva, acolo sus, în veşnicie, la dreapta sa. De aceea spun: credinţa - am acest sentiment - se află deasupra sănătăţii. Uneori, sănătatea este şubrezită şi apare suferinţa, dar şi aceasta este un mijloc al lui Dumnezeu de a ne curăţi sufletele, de a ne da şansa mântuirii sufletelor noastre. De aceea se spune că dacă eşti bolnav , nu uita să te rogi, dacă eşti bolnav şi nu te poţi ridica, nu uita să te rogi, dacă eşti bolnav şi nu poţi mânca, nu uita să te rogi. Vedeţi dvs, numai credinţa este cea care, într-un fel sau altul ne ţine pe drumul pe care trebuie să mergem. Sănătatea este importantă, pentru că ne dă starea de bine, sănătatea este importantă pentru că ne putem mişca, dar şi pentru că putem vorbi, că putem vedea, dar uneori poate nu este atât de importantă ca vederea lăuntrică pe care este bine s-o avem, vederea sufletului, vederea păcătoşeniei noastre. Toate acestea sunt mijloace prin care Dumnezeu, în permanenţă, ne curăţă. Sănătatea este mijlocul prin care putem să ne menţimen credinţa trează dar să nu uităm că şi suferinţa, ca măsură a tuturor lucrurilor, şi ea ne poate adânci mai tare în credinţă.
-Care este filozofia dvs. de viaţă?
-Filozofia de viaţă este aceea de a încerca să respectăm poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Un sfat simplu, pe care Mîntuitorul i l-a dat bogatului: Vinde tot şi vino după mine. A merge numai înainte este unul din principiile vieţii mele, a merge numai înainte, cu Dumnezeu în suflet, în gândire şi în inimă, a merge înainte încercând să ajuţi tot timpul pe aproapele tău, să faci bine,  şi să încerci să nu judeci niciodată. Oricine cade va avea putere de la Dumnezeu să se ridice, oricine greşeşte va avea putere de la Dumnezeu să nu mai greşească...
– Isus ne-a demonstrat că prin suferinţă, prin pătimire, poţi să învingi...
– Categoric. Într-o emisiune, odată, un părinte spunea: Aveţi grijă, nu-l puneţi pe Iisus ca idol ci luaţi-l ca ideal. Deci idealul dumnezeirii întrupate cu chip de om, care a trăit viaţă de om pe pământul acesta este modelul suprem pentru un om, cel care a căzut  dar care are ca exemplu ridicărea păcatului, ridicărea suferinţei, prin moartea pe cruce şi prin suferinţa pe cruce al mântuitorului nostru Iisus Hristos... înţelegând cu adevărat întruparea dumnezeirii în creaţia sa. ...... chipului de om, nepătimirea pe care ne-a arătat-o, acceptarea tuturor situaţiilor, a întoarcerii şi celuilalt obraz când eşti lovit, scuipat. Toate acestea de fapt sunt atribute ale dumnezeirii puse în om, în fiul omului,  întrupat. Noi trebuie să le vedem permanent şi trebuie să le avem modele, exemple. Pentru că suferinţa dumnezeirii a ridicat păcatul lumii. Noi în fiecare zi cădem ,dar ne ridicăm pentru că îl avem pe Domnul nostru Iisus Hristos, dar bine ar fi ca în fiecare seară să ne facem analiza conştiinţei noastre, să ne cerem iertare dacă am greşit şi să încercăm să nu mai repetăm greşelile. Suferinţa dumnezeirii este modelul suprem, jertfa dumnezeirii este de fapt drumul spre lumină, spre înviere înviere. Moare în noi păcatul, e în noi dorinţa de a trece în veşnicie trecând prin acea mare trecere, adică moarte, cu bagajul pe care spuneam că ne însoţeşte. Cu ce plecăm noi, spunea şi Nichita Stănescu? Cu gândurile noastre, cu faptele noastre, cu iubirile noastre, cu deprinderile noastre. Este important ca ceea ce am făcut aici, pe pământ, să fi făcut aşa cum Dumnezeu ne-a lăsat.
-Raţiunea şi gândurile omului au un rol decisiv în apariţia bolilor. Dar în vindecarea lor?
-Da. Rezerva de bunătate pe care o avem, gândurile pe care le avem, sunt mijloace pentru vindecarea noastră. Ori de cîte ori avem nădejdea şi credinţa că ne vom vindeca, ne vom vindeca. Ori de câte ori gândul este bun, ori de câte ori dăm de-o parte frica, ori de câte ori ne rugăm bunului Dumnezeu toate acestea de aduc gânduri bune, ne fac mai blânzi, mai înţelepţi, mai răbdători, şi atunci Dumnezeu văzând nevoinţa noastră, ne va ajuta să ne însănătoşim cât mai repede.
-Sfântul Nicolae Velimirovici spune că „În orice persoană se vădeşte minunea lui Dumnezeu“. Chirurgii, prin vocaţia lor şi mai ales prin ceea ce reuşesc să facă, pot fi socotiţi, mai ales ei, minuni ai lui Dumnezeu? Căci nu mulţi pot face pe lumea asta ceea ce fac ei.
-Părintele Velimirovici al sârbilor este unul dintre părinţii dragi sufletului meu. Cel care a postit ani de zile recunoaşte că în fiecare dintre noi există această minune a lui Dumnezeu pentru că în fiecare dintre noi existăî icoana dumnezeirii. Să facem chip nou spunea dumnezeirea ... Drept pentru care, icoana din noi trebuie s-o redescoperim pentru că de multe ori, o acoperim cu funingine. Dar prin nevoinţa noastră reuşim s-o curăţim. Şi atunci ea devine curată şi noi vom înţelege că a fost nevoie de suferinţa noastră ca să aducem în sufletul nostru cu adevărat icoana lui Dumnezeu. Chirurgii, prin faptul că sunt nişte oameni curajoşi având misiunea de a ajuta bolnavul să se vindece, sunt şi ei uneori interpretaţi ca şi minuni ale lui Dumnezeu. E adevărat că uneori, când între palmele tale stau viaţa şi moartea, în urgenţele majore, când un singur gest făcut opreşte o sângerare masivă şi omul trăieşte, atunci pentru cei care sperau, văzându-l însănătoşit pe bolnav se gândesc că numai o minune de om a putut face posibil acest lucru. Poate. Şi spun poate pentru că niciodată nu trebuie să punem oamenii pe piedestal. Poate că normalitatea unui chirurg îl face în faţa oamenilor să pară un erou, dar  cel care a făcut un gest, a făcut un act medical dar nu are nevoie  de slavă, pentru că  minunea pentru cel care s-a vindecat, o dă Bunul Dumnezeu.
-Dr. Bernard Lown spune că la starea de bine a bolnavului, credinţa şi optimismul joacă un rol important. Credinţa vine de la Dumnezeu iar optimismul de la medic. Cum lucraţi dvs cu cele două, credinţa şi optimismul, la însănătoşirea unui pacient?
-Fără de ele nu s-ar putea. Pe de-o parte, credinţa este cea care ne ţine, credinţa este cea care o mărturisim şi este bine s-o facem către bolnavul în suferinţă. Este important ca el să ştie că acolo sus Dumnezeirea este stâlpul de care el se poate ţine, este nădejdea lui că se va însănătoşi. Iar medicul este cel care trebuie să-i aducă în faţă aceste lucruri prin credinţa lui, prin profesionalismul lui şi prin actul medical bine făcut. Eu tot timpul le spun bolnavilor mei să aibă nădejde şi credinţă în Bunul Dumnezeu,să se roage Lui pentru însănătoşirea lor, să se roage Lui pentru puterea noastră ca să putem să-l facem bine, şi să dea slavă lui Dumnezeu şi nu medicului care îl tratează.
Aceste două aspecte, ale relaţiei cu pacientul sunt vitale. Am văzut în practica medicală mulţi bolnavi care nu sunt optimişti , dar cărora, mărturisindu-le credinţa, au început şi ei să creadă, să se roage. Iar beneficiile le-au observat fiecare dintre noi.
-Sunteţi unul dintre cei aleşi, adică sunteţi chirurg cardiovascular. Ce stare vă creează în suflet, acest lucru? Este o povară?
-În momentul în care înţelegi că aceasta este misiunea ta, lucrul acesta nu mai este o povară...... în care nu înţelegi, în care crezi că numai tu poţi să faci totul, în care crezi că numai tu ai făcut totul, fără ajutorul lui Dumnezeu atunci poţi să greşeşti. Şi aşa apare povara faptului că ai greşit. Uneori, povara aceasta a faptului că oamenii vin să-ţi mulţumească, apare pentru că tu, creştin fiind, şi crezând că nu tu faci ci Dumnezeu prin mintea, sufletul şi mîna ta, prin învăţătura ta, parcă nu ai dori nici aceste slave care de multe ori bolnavul ţi le aduce ca şi doctor, ca şi chirurg. Pentru că de multe ori, mai importantă pentru tine este smerenia, simplitatea, răbdarea. De aceea uneori simţi povara aceasta a unei persoane care, parcă ai fost aleasă de Dumnmezeu în aş face această misiune pe pământ. Iar bolnavul, în mulţumirea lui, poate uneori exagerată, vrea în mulţumirea lui, să te pună undeva sus, pe un piedestal.
Eu cred că normalitatea este aceea care îi face pe toţi să fie la fel, fraţi.
– În acelaşi timp, în Sfânta Scriptură stă scris: Nu vă puneţi nădejdea în oameni.
Dar pentru bolnavi, dvs – medicii – în clipele grele, sunteţi salvatorii. Au toată nădejdea în dvs. Ştiţi asta! Din aceasta perspectiva, cum interacţionaţi cu pacientul?
– Da, spuneam şi mai înainte. E greu să duci uneori recunoaşterea. Recunoaşterea din partea pacienţilor. De aceea întotdeauna trebuie să fii smerit, totdeauna trebuie să-i spui bolnavului că nu tu ai făcut ca el să fie bine ci că Dumnezeirea a lucrat prin medic. Să nu-ţi pui nădejdea niciodată în om ci să gîndeşte că el este un lucrător în via lui Dumnezeu şi este acolo pentru aş duce la capăt misiunea. Cel care nu înţelege astfel lucrurile, nu are decât să ajungă undeva pe un piedestal cât mai sus, dar ştiu un lucru: că întotdeauna căderea de la înălţime este mai dureroasă. De aceea eu cred că în relaţia mea cu pacienţii întotdeauna am încercat să le explic aceste lucruri. Pentru că eu sunt cel care trebuie să-i ascult şi să-i ajut. Nimic mai mult. Slavă i se cuvine lui Dumnezeu iar medicului, o strângere de mână, o privire bucuroasă, o întâlnire cu bucurie.
-Pe părintele Adrian Făgeţeanu îl îngrijora foarte mult starea de dezbinare a societăţii în care trăim astăzi. El socotea dezbinarea ca pe ,,un păcat obştesc al românilor, ce are la temelie mândria”. Iată că trăim în aceste zile o dezbinare generalizată. Se mai poate face ceva?
-Părintele Ioan Făgeţeanu a fost unul dintre ultimii ostaşi ai lui Dumnezeu care a analizat cu atenţie ceea ce se întâmplă în societatea aceasta postmodernă. Era întristat de ceea ce vedea. Poate că este un dat al neamului nostru, că este o cădere în greşală a neamului prin neînţelegere.Poate că este o nebăgare de seamă a lucrurilor ce se întâmplă. O neînţelegere a faptului că sunt vremurile din urmă şi că acest mijloc, care este ochiul diavolului, dezbină tot. Dezbină şi condu, aşa poţi să-i ţii pe oameni, ca să-i poţi apoi conduce, încercând să îi pui unul contra celuilalt. De aceea, părintele Făgeţeanu avea perfectă dreptate. Mîndria ca păcat promordial, ca păcat luciferic... Părintele Făgeţeanu, în bucuria sa duhovnicească îi învăţa întotdeauna pe ucenici să fie aşa cum Dumnezeu ne-a spus:Să fie drepţi, să fie ascultători , să fie îngăduitori, să nu judece pe alţii şi să-şi facă lucrarea.
-Dincolo de chirurgul care sunteţi, există omul. Acolo, există sufletul, există lupta cu gândurile, cu tristeţile, cu nemulţumirile. Cum faceţi faţă, cum depăşiţi aceste poveri, cum reuşiţi să vă ridicaţi deasupra tuturor acestor chestiuni, să vă deconectaţi de ele, pentru a intra în sala de operaţii, liber de poverile omeneşti, liniştit şi în măsură să faceţi provocărilor ce vă aşteaptă?
-E o muncă sisifică. Pentru că în primul rând tu eşti un om şi în al doilea rând eşti medic şi în al treilea rând ai o misiune de îndeplinit. Ori acea misiune nu se poate îndeplini decât în linişte, în deplină stare de sănătate. De aceea, nopţile care sunt întotdeauna un sfetnic bun sunt cele în care mă gândesc şi-mi fixez practicile pe care trebuie să le aplic a doua zi . Întâlnirile matinale cu toţi cei care mai au nevoie de tine, într-un fel sau altul poate şi ele te tulbură... Cu lipsa unor mijloace materiale care te determină să găseşti mijloace de adaptare. Toate acestea sunt factori perturbatori ai liniştii sufleteşti, ai sufletului chirurgului care trebuie să intre în sala de operaţii. Trebuie să ai o mare putere de caracter, trebuie să ai o mare iubire în inima ta pentru ceea ce urmează să faci acolo, şi trebuie să încerci să dai la spate tot ce te tulbură, să poţi să mergi înainte. Nu este uşor. Este, după cum am spus o muncă sisifică, dar trebuie s-o faci pentru că este important ca bolnavul să se însănătoşească. Operaţia respectivă să meargă bine, ca bolnavul să plece pe poarta spitalului însănătoşit.
-Aveţi regrete? Se spune că este bine să ne trăim viaţa în aşa fel încât să nu lasăm loc de regrete...
-Inevitabil că sunt multe lucruri pe care le regretăm în lumea aceasta. Dar pentru că m-aţi întrebat punctual, poate primul meu regret este că nu l-am cunoscut pe Dumnezeu pe când eram cu mult mai tânăr. Poate că bucuria pe care mi-ar fi da-o atunci , şi poate că înţelepciunea pe care aş fi putut să o cuprind atunci, m-ar fi oprit să fac unele fapte pe care să le regret, şi să trăiesc aşa cum ne cere dumnezeirea. Este unul din regretele majore ale vieţii mele. Cu toate acestea eu cred că prin principiul de viaţă de a merge înainte, indiferent ce este şi a învîţa smerenia şi răbdarea , că cele care s-au întâmplat sunt deja date la spate, că cele care trebuie să vină voi veni oricum, important este ca noi să înţelegem prezentul şi să trăim cât mai frumos. Regretăm uneori, noi, ca şi chirurgi ca nu am aplicat o altă tactică sau că nu am făcut un anumit gest, regretăm uneori că poate că am intrat prea obosiţi într-o sală de operaţie, regretăm că atunci când am crezut că totul va fi bine, dumnezeirea ne-a arătat că altfel trebuie să fie. Sunt regrete omeneşti, regretele fiecăruia dintre noi, şi dacă putem să le dăm de-o parte, acolo în bagajul nostru de amintiri, putem în continuare să mergem înainte.
-Aveţi prieteni? Câtă încredere acordaţi prieteniei în ziua de astăzi? Mai este posibilă o prietenie adevărată?
-E foarte greu să mai ai în ziua de astăzi prieteni. Adevăraţii prieteni se pot număra pe degetele de la o mână. Eu am o familie de prieteni. În prietenie nu trebuie să existe balanţă, nu există interese. Prietenie există doar atunci când este inimă deschisă, gest. În suferinţă, atunci se vede prietenul cu adevărat. Cel care îţi spune toată ziua că îţi este prieten, nu îţi este cu adevărat. În ziua de astăzi, prietenia este de fapt încercată în multe privinţe, ceea ce înseamnă timpul relaţional, să nu mai vezi în prietenie deschiderea sufletească ci să vezi doar nişte interese mai mari sau mai mici. Aceea nu este o prietenie. Am cunoscut oameni care era prieteni de-o viaţă şi care şi-au dovedit prietenia lor, ori de câte ori a fost nevoie. Prietenie nu este o declaraţie ci o trăire. Este o trăire şi o bucurie împreună.
-Aveţi un crez după care vă conduceţi în viaţă? Ni-l puteţi spune?
-NU poate să fie decît unul singur: Iubeşte-L pe Bunul Dumnezeu  ca pe tine însuţi. Lăsaţi-le pe toate celelalte...încercaţi să trăiţi duhovniceşte prin smerenie, răbdare, însă iubiţi din tot sufletul vostru toată creaţia lui Dumnezeu. Acesta este crezul meu în viaţă. Şi încerc în măsura posibilului să-l aplic. Aş vrea ca atunci când eu voi pleca în veşnicie, să se spună doar atât: A fost şi el un om, a fost şi el un nume pe acest pământ. Cred că l-am parafrazat puţin pe Nichita Stănescu. E important cum trăieşti, e important cum pleci. E important ce laşi în urma ta. Dacă ai reuşit să-ţi faci misiunea, ai plecat împlinit. Dacă ai liniştea în sufletul tău şi în clipa marii treceri, înseamnă că viaţa ta a fost o bucurie. Petru toate acestea în fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu şi îngerului meu păzitor.
– Care ar fi cea mai importantă calitate a dvs. Dar cel mai mare defect?
– E greu să vorbeşti despre cele bune şi cele rele ale tale. Dar dacă m-aş privi dinafară, cred că prima calitate a mea ar fi bunătatea şi sacrificiul, iar cel mai mare defect ar fi, că nu am uneori puterea de a spune lucrurilor pe nume. Şi atunci laşi loc la ambiguităţi şi oamenii te pot percepe în alt fel şi această lipsă de a spune lucrilor pe nume vine din bunătatea şi din nevoia de a nu supăra pe celălalt.
-Sunteţi la vârsta la care, experienţa de viaţă vă îndreptăţeşte să împărtăşiţi celor mai tineri din învăţătura dvs. O faceţi? Aveţi „ucenici“, în acest sens?
-În adevăratul sens al termenului de ucenici, nu, dar în sensul de coleg, colegi, care se află la început de drum am toată deschiderea pentru că este important să laşi în urma ta oameni care să-ţi ducă mai departe misiunea. Consider că misiunea nu este numai a mea ci este şi a lor şi a celor care vor urma. Important este să le transmiţi principiile de bază şi să-i înveţi cum să-şi dezvolte calităţile profesionale şi umane. Important este să reuşeşti să-i faci mai mult decît oameni. Să-i faci creştini adevăraţi. Este pentru mine un ţel de a-L mărturisi pe Dumnezeu în faţa colegilor mai tineri şi a rămâne în amintirea lor, când eu nu voi mai fi, măcar cu un gest, o amintire sau cu rezolvarea unei situaţii. Şi poate că aşa cum eu port recunoştinţă celor de la care am învăţat această profesie, şi ei vor aduce un cuvânt de mulţumire, cândva.
-Dintre Sfinţii Părinţi pe care i-aţi cunoscut în viaţă, care v-a impresionat cel mai mult?
-Pentru mine a rămas părintele Iustin Pârvu. Cred că era ultimul stîlp al ortodoxiei, căruia nu i-a fost frică să-l mărturisească pe Hristos, nici în puşcăria comunistă, nici după. Nici după Revoluţia din 1989. Întrebat fiind de mine: „Părinte, vin vremurile cele din urmă?“ Răspunsul său a fost: „Păi nu vedeţi, domnule doctor?“ „Păi până când părinte?“ iar el, ridicându-şi mâinile şi privirea către tavanul chiliei, a răspuns:„Până cînd o vrea Dumnezeu!“ Şi atunci am înţeles tot. Şi anume că simgura armă care ne-a rămas nouă este a mărturisi credinţa întru Hristos. El a fost cel care mi-a deschis într-un fel ochii să cred şi să simtcă, cu ajutorul lui Iisus Hristos, vom învinge. Eu cred că părintele Iustin, de sus, de-acolo de unde este, ne ocroteşte şi ne dă în continuare gând bun.
-Ce se întâmplă cu tinerii de astăzi? Comunicaţi destul de mult şi cu ei. Ce părere aveţi despre cum trăiesc ei credinţa ortodoxă? Au ei un fior lăuntric de a cunoaşte credinţa autentică?
-Cred că neajunsul cel mai mare al tineretului de astăzi este lipsa de perspectivă. Iar aceasta vine din două lucruri. Lipsa de credinţă şi din faptul că nu vor să lupte atîta cât ar trebui să lupte. Bucuria mea este când îi văd pe copii venind la slujbă şi cred că ei vor fi tinerii de mâine care vor duce stindardul acestei naţii, a ortodoxiei. Şi cred că o parte din ei vor reuşi să simtă fiorul credinţei creştin ortodoxe. Însă din păcate, marea majoritate a tinerilor este debusolată. Majoritatea din ei cred în ceea ce nu ar trebui să creadă. Cred în lumea virtuală, cred într-o realitate prefabricată, cred în puterea banului, exasperant de mult. Cred în tot felul de credinţe, importate de peste mări şi ţări şi nu mai cred în filonul acesta al ortodoxiei. Dacă ei la un moment dat vor înţelege toate lucrurile acestea şi se vor întoarce cu adevărat cu faţa spre Dumnezeu vor fi nişte câştigaţi. Eu trag nădejde că viaţa îi va face să se întoarcă cu faţa către Dumnezeu, să lupte pentru poporul aceasta şi Dumnezeu nu-i va lăsa.
-Adeseori mergeţi în pelerinaj pe la mănăstiri. Aveţi acolo prieteni la care să vă puteţi deschide cu adevarat sufletul? Aveţi şi un duhovnic care să vă fie sprijin statornic în toată ziua?
– A avea un duhovnic este o necesitate pentru un creştin. Pentru că el este cârja pe care tu poţi să te sprijini ori de cîte ori ai o nevoie duhovnicească şi nu numai. Este cred unul dintre cei mai apropiaţi sufletului tău, căruia în scaun de spovedanie îi spui lucruri pe care nu le-ai spus nimănui. Le ştii tu, le ştie Bunul Dumnezeu şi părintele duhovnic. De aceea părinţii duhovnici trebuie să fie căutaţi şi găsiţi. Şi eu ca oricare creştin al ţării mele, am umblat, am fost prin mânăstiri. Am duhovnic şi în mânăstire, am duhovnic şi în oraşul în care eu trăiesc, cu care mă sfătuiesc în ceea ce priveşte unele aspecte ale vieţii, unele decizii pe care trebuie să le iau în anumite momente . E important să păstrăm legătura cu duhovnicul, să stăm aproape de biserică, e important să ne ţinem de trupul lui Hristos.
-Vi s-a spus vreaodată de careva dintre pacienţii dvs: Domnule doctor, după discuţiile cu dvs nu m-am vindecat trupeşte, dar sufleteşte, da.
-Noi, ca doctori, încercăm în primul rând să vindecăm trupul. În dualitatea creştină de trup şi suflet, trebuie să îngrijeşti şi sufletul. Bucuria mea personală, ca şi doctor, este ca atunci când bolnavii vin la controalele ulterioare, să-mi spună unii dintre ei, „Ne-am vindecat şi sufletul“ . Mi s-a spus, şi îi ştiu pe acei oameni când uneori mă sună cu bucurie şi îmi spun că le-am dat o soluţie nu numai chirurgicală, dar şi una duhovnicească. I-am sfătuit să citească Sfânta Scriptură, să se roage, să-şi caute duhovnic, şi să încerce să ducă o viaţă creştină. Toţi aceştia sunt mulţumiţi şi eu, la rândul meu sunt mulţumit.


Mariana Pândaru Bârgău