DIALOG CU DOCTORUL DAN CIOATĂ (I)

- Dle doctor Dan Cioată, sunteţi chirurg cardiovascular la Institutul inimii din Timişoara şi mă bucur că avem ocazia să stăm de vorbă. Înainte de întâlnirea cu dvs. am urmărit pe internet mesaje ale foştilor dvs pacienţi în care ei îşi exprimă părerea despre chirurgul Dan Cioată. Citiţi, măcar din când în când aceste mesaje?
- Da, din când în când le citesc. Pot să spun că personalitatea fiecărui bolnav care a trecut prijn mâinile mele este cea care dictează ca ei să spună un cuvânt sau altul despre cel care este doctoral Dan Cioată.
- Foarte mulţi dintre ei vă recomandă ca fiind nu numai un medic de inimi ci şi un medic de suflete…
- Profesia medicală este de fapt o chemare. Nu eu am ales-o ci am fost ales. Exact aşa cum o persoană, spre exemplu, ajunge să fie preot prin chemarea lui Dumnezeu, aşa probabil că şi eu am fost chemat, doctor fiind, să mă ocup nu numai de ceea ce înseamnă trupul omenesc ci şi de sufletul omului. Poate de aici percepţia pe care bolnavii o au despre mine cum că eu mă apropii şi de sufletul lor şi fac toate lucrurile acestea în ideea unui medicini creştine. Medicina creştină înseamnă că, de fapt să poţi să te ocupi, în acelaşi timp de trupul dar şi de sufletul celui ăn suferinţă, pentru că nu există boală a trupului fără o boală a sufletului. Înşelegând lucrurile acestea întotdeauna trebuie săpăstrezi, prin acamneza pe care o faci bolnavului în ceea ce înseamnă problematica vieţii fiecărui suflet, deci a fiecărui bolnav cu sufletul lui ca icoana lui Dumnezeu precum spun Sfinţii Părinţi şi precum în rugăciuni găsim de multe ori – Doamne dă-mi pacea sufletului ca să pot să am puterea să merg mai departe chiar dacă sunt în suferinţă – eu consider că e importantă discuţia cu bolnavul pentru că aşa putem ajunge la anumite lucruri care, dintr-o anumită jenă şi poate dintr-o grabă a medicului sau chiar dintr-o sueprficialitate a lui, respective persoană aflată în suferinţă nu poate să le spună.
Eu cred că medicul adevărat este creştin în profesie în condiţiile în care statul de vorbă cu bolnavul îl face pe acesta, ca medic, să acumuleze date ce ţin de sufletul bolnavului. Coroborând aceste date cu ceea ce înseamnă simptomatologia bolnavului care este o reflexie a bolii în trupul bolnavului, el, medicul, poate de cele mai multe ori să gândească şi să prescrie corect un program de investigaţii în ceea ce-l priveşte şi mai ales să adopte corect o terapeutică în acelaşi timp a trupului dar şi a sufletului. Cred că nu sunt departe de adevăr în ceea ce priveşte percepţia pacienţilor vizavi de persoana celui care sunt eu, doctorul Dan Cioată.
- Sunteţi unul dintre chirurgii care operează pe cord şi copii, uneori chiar foarte mici, doar de câteva săptămâni. Ce simţiţi în momentele când inima unui copilaş este în mâinile dvs.?
– Copiii sunt Lumina Lumii. Isus a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine.“ Copilul este un sfânt de aceea înainte de şapte ani, cînd se petrece prima împărtăşanie, nu se cere spovedanie la copil. Ochii copilului îţi arată sufletul lui nepângărit. În preajma unui copil trebuie să fii copil cu el, prieten, frate cu el iar în faţa părintelui copilului trebuie să fii aproapele.  Ţinând cont de toate acestea, starea pe care mi-o creează întâlnirea cu un copil bolnav este deosebită. Pentru mine, un copil bolnav pe patul de spital, este o minune a lumii spre care eu trebuie să vin cu atâta delicateţe, bunăvoinţă şi răbdare încât în primul rând să mi-l fac prieten şi după aceea să-l fac să înţeleagă că nu vom face nici o operaţie, că vom face doar o poză şi că o să dormim puţin dar că după aceea o să putem să ne jucăm, o să creştem măricei şi o să primim multe daruri şi apoi să ajungem şi noi oameni mari şi o să ne facem şi noi doctori, ca să putem ajuta şi noi alţi copii. Copilăria este un univers întreg şi răbdarea doctorului care se ocupă de copiii bolnavi, este înzecită, dacă nu înmiită faţă de medicii care se ocupă numai de bolnavii adulţi. Copilul are percepţii mult mai multe decât un adult. Şi dacă îl mângâi pe creştetul capului cu blândeţe, dacă acceptă bomboana sau jucăria pe care o scoţi din buzunar pentru el, înseamnă că l-ai câştigat, că ai devenit prietenul lui. Urmează apoi alţi importanţi prin care încerci să-l duci prin secţie, în aşa fel încât să scoţi teama din el. De cele mai multe ori părinţii rămân stupefiaţi de cum devine copilul lor atât de sociabil cu mine. Iar eu le răspund: Tot ceea ce noi, ca medici le arătăm în primul rând copiilor este iubirea noastră pentru ei şi atunci copilul îşi deschide sufletul, te simte, pentru că intri în sfera lui, a copilăriei lui. Apoi, cu vorbe dulci şi blânde mai scoţi un tub de pe el, mai pui un firicel acolo unde trebuie ceea ce înseamnă alte mici suferinţe, dar printre lacrimile uneori de crocodile ale lui răsare şi un zâmbet la un moment dat pe chipul său şi atunci îţi vine ţie, ca medic, bucuria bucuria unui sărut pe fruntea sa.
Din păcate, aceşti copii aflaţi în suferinţă, duc povara păcatului în ei, de generaţii, de foarte multe ori cu foarte mult stoicism, duc jugul acesta al suferinţei, crezând în acea nădejde a vindecării, a creşterii pe acest pământ, a împlinirii lor întru Dumnezeu. Este o bucurie imensă pentru medic, dar şi o responsabilitate înmulţită faţă de responsabilitatea în faţa unui adult.
- Din dorinţa dvs de a practica medicina creştină aţi absolvit şi Institutul Teologic de la Arad?
– Medicină fără credinţă se poate face, dar nu este o medicină adevărată. Sunt şi medici atei, care nu-şi înţeleg eşecurile… Din punctual meu de vedere nu se poate face medicină decât creştină, aşa cum menţionează şi medicul şi părintele Pavel Chirilă, pentru că misiunea doctorului are, în subsidiar, şi o misiune teologică. Unde te confrunţi mai abitir cu aproapele tău decât în suferinţă, în suferinţa lui. Ori, dacă în acea suferinţă tu nu te porţi cu el ca un medic creştin, în care el să simtă în tine pe doctorul care poate fi oricând abordat, să-i vorbească despre suferinţa lui, despre ceea ce este uneori în viaţa, în casa lui, atunci comunicarea pacient-medic, suferă. Omul are nevoie de Dumnezeu, de comuniune, comuniune este în cer, comuniune trebuie să fie şi pe pământ, comuniune ar trebui să fie în orice profesie. Pentru că „acolo unde sunt doi în numele meu – spune Isus – şi eu sunt cu ei“. Deci nevoia unei medicini creştine, nevoia unor cunoştinţe teologice şi chiar nevoia unuor cursuri de pastoraţie, de catehizare oarecum, pentru studenţii la medicină s-ar impune, pentru a-i face pe medici să înţeleagă ce doreşte Dumnezeu şi biserica Lui de la noi. Este nevoie ca noi, ca medici, nu să ne substituim preotului dar să avem noţiuni elementare teologice, cu care să operăm şi să-I îndrumăm pe bolnavi ca, după ce pleacă din spital, să meargă în biserică, la părintele lor duhovnic, să realizeze comuniunea de care vorbeam înainte, cu toţi cei din familial or şi din comunitatea în care trăiesc, comuniune cu biserica lor.
Teologul se adresează de obicei sufletului, medicul se adresează trupului, dar ce bine ar fi dacă ar exista comuniune. Am realiza întregul, în profesia noastră medicală.
Trăim într-o lume de-a dreptul alertă, în care majoritatea oamenilor par a nu mai avea timp să se gândească la suflet. Omul din ziua de azi devine tot mai mult ca o fereastră închisă. Şi totuşi, doctorul Dan Cioată pune laolaltă, pentru vindecarea suferinţei trupul şo sufletul bolnavului… În suferinţă omul se schimbă, se sensibilizează?
Se spune că dacă omul este în stare să muncească zece ore pe zi, să mai doarmă vreo 5-6 ore, să se odihnească active, citind, ascultând muzică, plimbându-se, relaxându-se, atunci trebuie să-I dea şi lui Dumnezeu ce-I al lui Dumnezeu. Şi porunca: Iubeşte-l pe Dumnezeu din tot sufletul, cugetul şi din toată puterea ta, ca pe tine însuţi.“ derivă şi această aplecare spre aproapele care este în suferinţă, spre bolnavul care are nevoie de tine, în primul rând ca şi om lângă el, poţi, precum se spune în Sfânta Scriptură, „ Cu cei ce râd să râzi, cu cei ce plâng să plângi“, poţi şi tu, ca medic să fii aproape de el şi să-I asculţi necazurile sufletului său. Cred cî îmbinând ascultarea bolnavului cu un diagnostic correct vei reuşi să ţi-l apropii, vei reuşi să-i dai speranţa de care are nevoie şi vei reuşi în acelaşi timp să-l faci pe el să-şi spună problemele esenţiale ale existenţei sale. Iar pe cei care poate n-au fost credincioşi, care poate au fost atei să-şi întoarcă faţa cu adevărat către Dumnezeu, către Sfânta Scriptură, către biserică, pentru că, practice, biserica este pentru noi mijlocul de vindecare permenentă. Cuvântul Lui Dumnezeu spus de către medic unui bolnav îl face de multe ori pe acesta să se întoarcă spre Dumnezeu, să mediteze la cele spuse de medic. Cred că acesta este câştigul din partea unui bolnav care pleacă dintr-un spital în care a fost tratat de către un medic creştin.
- Am citit undeva că unii oameni doar minează suferinţa alţii o trăiesc cu adevărat. Putem defini într-un fel sau altul suferinţa?
– În primul rând suferinţa este măsura tuturor lucrurilor. Dacă dumnezeirea a luat chip de om tocmai pentru a ridica păcatul lumii şi pentru a-I face pe oameni să înţeleagăcă această cruce este spre înviere, suferinţa este o măsură a fiecărui lucru. Aşa cum în fiecare dimineaţă trebuie să dăm slavă Bunului Dumnezeu pentru că ne-am trezit din „somnul cel de moarte“ şi ne dă în faţă o nouă zi să avem puterea de a ne întoarce cu adevărat la El.
Suferinţa vine de multe ori şi ca o corecţie pentru ceea ce înseamnă păcătoşenia noastră. Şi în acest caz cred că ea este măsura tuturor lucrurilor.
În fiecare dimineaţă dăm mulţumire, dar tot în fiecare dimineaţă trebuie să ne gândim şi la moartea noastră, moarte însemnând nu numai pragul de trecere înspre viaţa veşnică ci însemnând şi moartea sufletească ce se datorează păcatului din noi. Dacă vom realiza acest lucru, înseamnă că suferinţa pe care am primit-o ca o pedagogie a lui Dumnezeu, ne va ajuta să devenim din muritori în nemuritori.
- Aţi avut şi pacienţi care v-au spus că în urma discuţiilor cu dvs. au avut îndemnul să se apropie mai mult de Dumnezeu, de credinţă?
- Au fost foarte mulţi. De fapt, pe un om îl simţi în momentul când îţi întinde mâna şi te priveşte în ochi. Ochii sunt poarta sufletului. Sunt foarte mulţi bolnavi care întâlnindu-se cu mine la consultaţiile periodice, mi-au spus că după operaţia pe cord au început să se roage, să ţină post, să meargă la Sfînta Liturghie de dimineaţă. Iar unii dintre ei, căsătoriţi doar la starea civilă, au ajuns să se ducă şi să se cunune şi în Sfânta Biserică. Toate lucrurile acestea, oamenii vin şi mi le spun cu bucurie. Iar pentru mine bucuria este înmulţită pentru că, la rândul lor, ducându-se în comunitatea în care trăiesc, spun celor din jurul lor că trebuie să se schimbe în virtutea învăţăturii lui Dumnezeu. Deci, mulţumirea este pentru toţi, deopotrivă.
Am întâlnit şi bolnavi care crezând în alte lucruri, în alţi dumnezei, mi-au cerut sfatul şi îngăduinţa de a purta unele discuţii, pentru a-i face să înţeleagă ce este cu adevărat suferinţa, care sunt întrebările pe care omul şi le pune în suferinţă, care sunt mijloacele prin care el să se vindece.
Ne vindecăm deopotrivă unul pe altul. Deci trebuie să ne rugăm pentru celălalt, trebuie să-l facem să înţeleagă că noi, oamenii, nu existăm la întâmplare pe lumea aceasta. Orice întâlnire cu orice persoană, înseamnă o bucurie atât pentru unul cât şi pentru celălalt. Iar bucuria mea este că foarte mulţi pacienţi operaţi pe cord, la plecarea din spital, încep să-şi trăiască viaţa lor creştineşte.
- Domnule doctor, sunteţi un chirurg deosebit prin activitatea şi felul dvs. de a fi?
- Slava deşartă nu este bună. Eu spun despre mine că sunt un om normal, iar în profesia mea sunt un chirurg la fel de normal. În relaţia mea cu oamenii vreau să fiu şi să trăiesc normal. Dar ca orice om, sunt cel mai mare păcătos. Şi eu trebuie să lucrez cu mine,şi eu cred că Bunul Dumnezeu mă va ajuta, voi reuşi să fac paşi în lucrarea duhovnicească. Vreau să fiu în continuare cel care am fost perceput până acum. Iar dacă eu voi creşte duhovniceşte, voi fi în măsură să-i ajut să crească duhovniceşte şi pe semenii mei. Şi asta ne va crea bucurie atât mie cât şi lor.
Dumnezeu ne spune că „nu cel ce va spune Doamne-Doamne din buze se va mântui şi va fi în împărăţia Mea ci cel ce va dovedi cu fapta sa multe din păcatele omeneşti.“ De aceea, în spirit creştin, încerc şi eu să mă curăţesc sufleteşte, dar măcar şi prin cuvintele pe care le spun oamenilor sper să reuşesc să-I ajut să pună şi ei început bun în ceea ce vor să facă pe mai departe în viaţa lor. Şi tocmai pentru că observ suferinţa în jurul meu de mai bine de 30 de ani, poate determina în mine şi în cei cu care stau de vorbă, o schimbare care prin faptele noastre să arate că noi cu adevărat ne-am întors cu faţa către Duimnezeu. Important este să punem în toate iubire, să punem răbdare şi pe toate să le facem cu smerenie. Pentru că numai aşa vom avea plata cea bună.







Mariana Pândaru Bârgău