-Domnule doctor se ştie că exemplul personal este cel mai bun pedagog. Ce faceţi în acest sens?
-Eu totdeauna îmi spun mie că sunt cel mai mare păcătos al lumii. Ştiu că păcătuiesc, ştiu că nu sunt curat, dar mă lupt şi eu, adeseori în nevoinţă pentru a mă curăţi.
Dar în acelaşi timp încerc să-i determin pe oamenii de lângă mine să înţeleagă că ceea ce fac, o fac din tot sufletul. Vreau să-i ajut pe oamenii pe care îi operez, cum pot mai bine, dar şi să înţeleagă că fac toate aceste lucruri numai cu ajutorul Bunului Dumnezeu. În momentul în care ei înţeleg acest lucru îi văd cum, la rândul lor se dăruiesc aşa cum o fac şi eu. Înţeleg că trebuie să-şi ducă misiunea cu tot dragul, în spiritul lui Dumnezeu şi al credinţei. Şi fără slavă deşartă îşi duce fiecare misiunea aşa cum trebuie.
-Da, exemplu personal este cel mai bun. Aşa s-au format ucenicii pe lângă profesorii lor, aşa se formează colective întregi de oameni care slujesc redării sănătăţii bolnavilor.
Dar învăţăturile Sfinţilor Părinţi?...
-Când vorbim de lucrarea lui Dumnezeu în lume ea nu s-a încheiat odată cu înălţarea la ceruri a Domnului nostru Isus Christos sau cu pogorârea Duhului Sfânt pe pământ. Lucrarea lui Dumnezeu s-a desfăşurat în contuinuare prin Sfinţii Părinţi, prin învăţăturile pe care ei ni le-au lăsat şi care, din păcate, în societatea postmodernă îşi au o realitate crudă. Învăţăturile pe care ni le-au lăsat Sfinţii Părinţi, sunt valabile şi în ziua de astăzi. Cu atât mai mult cu cât lucrarea antihristică este astăzi foarte prezentă în lume. Ei ne-au învăţat de la lucrurile simple până la cele mai complicate sau cele mai grele decizii pe care trebuie să le luăm, la un moment dat. Toate au un singur filon: „Ţineţi-vă de Dumnezeu şi de biserică şi va fi bine“. Toţi Sfinţi Părinţi, prin învăţăturile lor, sunt bogăţia noastră sufletească. Să le citim ca să ni le împropriem şi să stăm în continuare de vorbă cu Sfinţii Părinţi care mai sunt şi astăzi, în secolul XXI, în mânăstiri, care mai sunt şi în Muntele Sfânt. Care mai sunt şi la Ierusalim… Şi vom vedea că toţi ne spun acelaşi lucru: Ţineţi-vă de biserică şi ţineţi-vă de Sfânta Învăţătură a bisericii noastre şi sfânta învăţătură a Sfinţilor Părinţi. Şi dacă veţi face astfel, nu veţi cădea, veţi avea un sprijin şi totdeauna când vă va fi greu, veţi vedea că de acolo veţi primi ajutorul.
-În acest sens, ce părere aveţi de aceea ce se întâmplă în lumea occidentală?
-E cutremurător să vezi în lumea occidentală că biserica a devenit doar un spaţiu cultural. Eclezia este casa lui Dumnezeu în primul rând. Da, muzica ecleziastă, fugile lui Bach sunt dumnezeieşti interpretate şi ascultate în bisericile catolice. Dar până şi acestea lipsesc de multe ori. Adeseori găseşti biserica închisă şi nu poţi să intri, să îngenunchezi şi să te rogi. Bisericile din Răsărit îşi păstrează totuşi Sfânta Tradiţie şi rămân spaţii ecleziale, în primul rând. Spaţii prin care comuniunea se realizează întotdeauna prin coborârea în Taina Sfintei Liturghii, a dumnezeirii, a Măicuţei Sfinte, a coborârii îngerilor pe pământ în comuniune cu omul, această creţie a lui Dumnezeu. Eu cred că învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să ne fie ca o flacără, ca o făclie în întunericul zilelor acestora. Şi stând de vorbă cu Sfinţii Părinţi din mănăstirile Moldovei, din muntele Athos, de la Ierusalim am înteles că trebuie noi, mai departe, să ducem flacăra credinţei noastre creştin-ortodoxe. Aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, doar ortodoxia, nefiind căzută şi respectând canoanele bisericii este cea adevărată. Deci, să rămânem aproape de biserica noastă, să fim aproape de preoţii noştri, să fim aproape de Dumnezeu şi de cei care sunt aproapele nostru.
-În acest context, se poate vorbi de paradoxuri creştine?
-Sunt multe paradoxuri creştine. Poate cel mai mare paradox al lumii creştine este întruparea lui Dumnezeu pe pământ prin Iisus Christos. Naşterea din Sfânta Fecioară este şi ea un paradox. Dar tot Sfânta Scriptură ne spune că ceea ce la om este cu neputiinţă, la Dumnezeu este cu putiinţă. În pronia sa dumnezeiască, Dumnezeu a coborât pe pământ ca să ne arate nouă ce trebuie să devenim în viaţa noastră de aceea, raţional vorbind, omul are preceptele lui Dumnezeu prin infinitatea vieţii pe care el o înţelege. Infinitatea gândirii dumnezeieşti, şi toată ştiinţa lui Dumnezeu depăşeşc gândirea umană. De aceea ni se par paradoxale. Dar câte lucruri nu par paradoxale şi în viaţa noastră, câte întâmplări din viaţa noastră nu sunt paradoxale, fără a le găsi înţelesul? Paradoxale ni se par şi unele evenimente care se petrec la nivel mondial. De fapt ele nu sunt paradoxuri. Sunt realităţi ale gândirii dumnezeieşti în creaţia Lui. Dumnezeu lucrează, El nu oboseşte niciodată şi lucrează prin oameni pentru oameni. Pentru a-şi face fiecare la rândul său misiunea sa!
Deci tot ceea ce ni se pare paradox pe lumea acesta, de fapt, nu este paradox. Este neputiinţă a înţelegerii, a înţelegerii gândirii lui Dumnezeu şi a creaţiei sale.
- Ce loc şi ce rol trebuie să joace rugaciunea în viaţa omului?
– Nu poţi să vieţuieşti pe pământ fără a avea o relaţie pe verticală cu Dumnezeu. Aceasta se realizează în primul rând prin rugăciune şi prin înţelegerea lucrurilor. Se realizează şi prin a înţelege condiţia ta de fiinţă umană şi anume că nu poţi să faci nimic fără de Dumnezeu. Exemplul personal este la înţelegerea acestor lucruri. Drept pentru care, tot ceea ce faci trebuie să fie făcut înspre slava lui Dumnezeu, pentru că numai aşa înţeleg eu, ca fiinţă creată din rob al lui Dumnezeu, să devin fiu de Dumnezeu. Devenind fii de Dumnezeu, după cum spune Sfânta Scriptură, avem şansa trăirii în veşnicie a lui Dumnezeu. Fiecare la locul lui de muncă, fiecare în casa lui, în misiunea lui profesională pe care o are, trebuie să pună început bun, trebuie să pună, cum spunea şi părintele Cleopa, fapta buna, la un capăt stând frica de Dumnezeu şi la celălalt capăt iubirea de Dumnezeu şi atunci fapta pe care o va săvârşi, este bună..
Lângă un început bun să punem şi fapta bună şi tot ceea ce facem să fie pentru numele şi slava lui Dumnezeu.
-Întâlnirile dvs cu cei aflaţi în suferinţă cum se petrec?
-În general bolnavul vine cu o anumită teamă către medic. Primul impact este al întinderii mâinii. Bolnavul, în acel moment, gândeşte: Oare mie, un om în suferinţă, îmi întinde mâna un doctor? Da! Sunt cel care o fac de fiecare dată pentru că mâna mea trebuie să transmită ceva acelui om. Şi în momentul în care îi strâng mâna, mă uit în ochii lui şi-i spun: Eu sunt Dan Cioată, un chirurg cardiovascular şi aţi venit la mine să vă ajut. Dacă pot să o fac, vă ajut. Şi dintr-o dată simt că am dat deoparte aburul acela al neîncrederii. Şi omul probabil gândeşte: Un doctor care să-mi întindă mie mâna? Aşa prinde curaj şi începem să vorbim, şi-l întreb de ce a venit la mine? Care este suferinţa lui, de când are această suferinţă? Dacă mai are şi alte suferinţe? Astfel, după o consultaţie blajină, după întrebări puse cu tact, fără a fi brutal, fără a fi cu decizii imediate, îl fac pe bolnav să se deschidă sufleteşte şi să răspundă întrebărilor mele, calm, indiferent cât de grea este boala lui. Urmează analiza celorlalte elemente pentru a pune un diagnostic corect şi complet. Toate mă fac pe mine, ca d0ctor, să-mi formez o părere despre boala pe care pacientul o are, despre riscurile pe care le implică o intervenţie sau o contraindicaţie chirurgicală, despre nevoile de a-l susţine trupeşte prin operaţia pe care o fac, dar şi sufleteşte, prin vorba bună, caldă, prin rugăciunea pe care o fac pentru el, prin cuvintele de îmbărbătare, discutând în acelaşi timp foarte deschis despre riscurile unei asemenea intervenţii.
-Ce faceţi când aveţi în faţă pacienţi cu frica strecurată în suflet?
-Eu le spun bolnavilor că frica nu este dată de Dumnezeu. Frica este unealta celuilalt, al celui rău. Şi mai mult decât atât, un om care are frică nu poate să meargă înainte. Chiar îi şi spun pacientului meu: Dumneavoastră, ca bolnav, trebuie să vă eliberaţi de frică şi atunci putem merge împreună înainte. Şi aşa se realizează acea comuniune, şi acea încredere pe care bolnavul trebuie să o aibă în doctor. Şi se pot astfel ajunge la vindecări cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi prin tratamente pe care noi le indicăm, fie chirurgical, fie medical.
- Sunt chirurgii oameni speciali?
-Lucrarea lui Dumnezeu prin mâinile chirurgului este evidentă. Important este ca el, chirurgul, să înţeleagă acest lucru de la începutul profesiei lui şi că toate lucrurile trebuie făcute în acest spirit, acela al medicinii creştine. Şi mai ales să nu trăiască niciodată cu impresia că numai el le poate face pe toate. El le face, dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu.
- Cred că toţi pacienţii dvs. vă percep nu numai ca pe un medic ci şi ca pe un prieten. Aveţi mulţi prieten domnule doctor. Acest sentiment m-a detrerminat şi pe mine să apelez la dvs pentru a-mi face operaţia pe cord deschis.
- Normalitatea înseamnă de fapt firescul. Înseamnă şi simplitate, şi deschidere în comuniunea cu ceilalţi oameni. Nu poţi să fii chirurg, fără să fii om, nu poţi să fii om fără să nu fii normal, nu poţi să fii normal fără să nu fii deschis la suflet, adică să fii firesc.
- Normalitatea de care vorbiţi dvs este caracteristică sufletelor nobile, atinse de credinţă şi lumină...
- Este lucrarea lui Dumnezeu şi el îşi face lucrarea prin oamenii pe care-i crede de cuviinţă. Să ştiţi că uneori Dumnezeu lucrează nu numai prin oamenii care nouă ni se par buni ci şi prin oameni răi. Citeam în cartea unui sfânt părinte că uneori răul făcut de cineva este mai bun decât binele făcut de altcineva. Pentru că acel rău îl întoarce cu faţa către Dumnezeu pe cel căruia i s-a făcut acel rău. Dumnezeu a lucrat prin cel rău, ca să-l îndrepte pe celălalt. Noi suntem ca într-o reţea, legaţi între noi şi suntem ca într-o mare familie a oamenilor. Ori, Dumnezeu are lucrarea Sa în această mare familie a oamenilor.
- De învăţăturile părintelui Arsenie Boca v-aţi apropiat?
- Părintele Arsenie Boca este unul dintre apropiaţii sufletului meu. L-am găsit în mânăstirea de la Sâmbăta, l-am găsit în mânăstirea de la Prislop, l-am găsit în locul de rugăciune din munte, din apropierea mânăstirii Sâmbăta, şi l-am găsit la mormântul său de la mânăstirea Prislop. L-am găsit şi în cărţile dânsului, l-am găsit şi în cărţile scrise despre dânsul. Părintele Arsenie Boca este cel care ne-a vorbit despre Cărarea Împărăţiei. Părintele are dreptate în ceea ce spune. Finitatea vieţii şi raţiunea umană îl fac pe om să creadă în paradoxuri. Infinitatea lui Dumnezeu şi lucrarea Sa îl fac pe om să ajungă la credinţă cu raţiunea şi cu inima sa. Cînd ai ajuns la credinţă atunci raţiunea ta se luminează. Vezi altfel lucrurile, în simplitatea lor, le vezi în frumuseţea lor şi peste tot îl vezi pe Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca este cel care se roagă şi acum pentru sufletele noastre, este cel care ne-a lăsat şi ne dă ân continuare din învăţătura sa, ca noi să înţelegem că raţiunea noastră este un dat al dumnezeirii şi este pe măsura credinţei din sufletele noastre.
- Când s-a produs cu adevărat trezirea şi apropierea dvs de credinţa strămoşească?
- Cu circa 20 de ani în urmă, preocupat fiind de ceea ce înseamnă orientalism, am început să citesc din culturile asiatice. Din taoism, hinduism, zen şi mai puţin din ortodoxism, şi mai puţin din catolicism. Am început să cred uneori în lucruri spuse de lupi în piei de oaie, că de fapt ne reîncarnăm, că de fapt ne putem mântui după revenirea de două, trei, cinci, şase ori pe pământ. Apoi am început să înţeleg că de fapt toate lucrurile acestea sunt, cele mai multe dintre ele, minciuni, sunt neadevăruri. Şi atunci m-am întors, găsindu-l pe părintele Siluan, pe părintele Serafim de Sarov, pe părintele Paisie Aghiorâtul, ca pietre de temelie pentru învăţătura mea. Am continuat apoi cu părintele Cleopa, părintele Iustin Pârvu, părintele Papacioc, părintele Adrian Făgeţeanu şi mulţi alţi părinţi care mi-au explicat, prin cărţile lor sau prin vorbele lor, că de fapt credinţa în Bunul Dumnezeu este cea care ne face să înţelegem lucrurile. Credinţa cu inima curată ne face să putem merge înainte pentru că Sfânta Scriptură ne spune că doar o viaţă este dată omului pe pământ, după care trece în veşnicie. Important este însă cum treci în veşnicie şi cum la judecata cea faţă către faţă, ţi se va spune: treci de-a dreapta sau treci de-a stânga. Şui atunci îmi spun: meditează bine la ce gândeşti, la ce vorbeşti, la ce faci!
Mulţi, mulţi alţi Sfinţi Părinţi, pe care i-am cunoscut mai mult din cărţile lor, mi-au arătat bogăţia şi frumuseţea creştinismului.
Şi-apoi oamenii simpli din satul meu natal, cu care stăteam de vorbă, cei care trudeau şi ştiau despre biserica lor de la strămoşi, şi ştiau să se bucure de biserica pe care Dumnezeu le-o dăduse, m-au făcut să înşeleg că viaţa este un dar, că viaţa nu dispare niciodată, că omul, ca dualitate – suflet şi trup – are o traiectorie bine stabilită: sufletul se va întoarce în veşnicie, iar ţărâna trupului se va întoarce în pământ. Sufletul se va întoarce în veşnicie dacă va fi mântuit în slava lui Dumnezeu.
- „Rugăciunea inimii“ este o străveche practică monahicească. Dvs le vorbiţi pacienţilor despre „Rugăciunea inimii“?
-Părintele Stăniloaie spunea odată: Ce este rugăciunea? Să stăm de vorbă cu prietenul nostru Dumnezeu, adică să stăm la taifas cu Dumnezeu. Şi nu în glumă, ci să stăm serios de vorbă cu El. În rugăciune putem sta de vorbă cu Dumnezeu. Iar rugăciunea este cea care realizează acest contact permanent cu Dumnezeu, dacă ea este făcută cu mintea adunată, smerit şi eliberat de grijile zilei, eliberat de ceea ce se întâmplă în jurul tău. Numai atunci ea este ascultată, dacă acele cuvinte care pornesc din inima ta sunt curate, sunt simţite. Dacă şi acele gesturi iconice pe care le faci sunt adevărate, atunci Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.
„Rugăciunea inimii“ este rugăciunea prin care numele lui Iisus este invocat şi Iisus venind înspre tine, linişteşte şi aduce pacea sufletească. Rugăciunea inimii este simplă: Doamne Iisuse Christoase/ Fiul lui Dumnezeu,/ Miluieşte-mă pe mine/ păcătosul.“, dar invocându-l pe Dumnezeu înseamnă menţinerea permanent a gândului către Dumnezeu. De aceea eu le vorbesc bolnavilor mei despre Rugăcoiunea inimii, pentru că ea poate fi spusă simplu, cu buzele, în şoaptă sau în gând. Dar porneşte din inimă. Ea se poate spune şi împreună cu Rugăciunea minţii. Coborârea minţii în inimă face ca tot ceea ce gândim noi, cu sufletul, cu inima şi cu mintea să producă între ele o legătură care de fapt, este legătura permanentă cu Dumnezeu.
Rugăciunea inimii poate fi spusă şi când dormim, şi când stăm de vorbă cu cineva. Sunt mulţi dintre Sfinţii părinţi care au ajuns, după o nevoiţă mai mare sau mai mică la Rugăciunea inimii. Şi mai este ceva: se spune că cei care au Rigăciunea inimii în inimă, aceia cunosc pacea sufletească. Iar pe patul de suferinţă şi uneori în faţa implacabilă a morţii trupului. Spunea un Sfânt Părinte că „cel ce va trece dincolo cu Rugăciunea inimii în suflet, nici diavolii nu se pot apropia de el.“ De aceea eu îi îndemn mereu pe bolnavii mei să spună Rugăciunea inimii fiecare aşa cum poate el.
Cercetarea lui Dumnezeu, pentru fiecare om este inevitabilă. Cred că pe mine, Dumnezeu m-a cercetat în urmă cu aproximativ 20 şi ceva de ani, când experienţele vieţii personale dar şi cele din sala de operaţii, m-au făcut să înţeleg că nu eu fac ceea ce trebuie să fac, ci că Dumnezeu face prin mine. A fost pentru prima dată când mi-am dat seama că dacă voi înţelege lucrurile acestea, dacă voi citi şi mă voi documenta şi mai ales dacă voi trăi întru’ Dumnezeu, viaţa mea va fi mai frumoasă, având posibilitatea să-mi desfăşor profesia medicală în condiţii optime pentru bolnavii mei. Multele experienţe care mi-au venit în viaţă m-au făcut să-mi sedimentez credinţa, s-o pun pe această temelie solidă a Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Şi s-o aplic pe tot locul şi în tot timpul, în viaţa mea, pe cât îmi este posibil ca om păcătos al acestui pământ, dar mai ales în profesia mea.
-Conceptul de medicină creştină vindecă omul în complexitatea lui. Aţi întâlnit şi pacienţi cu îndoieli în această privinţă?
-Relaţia medic-pacient este salutară în vindecarea unui pacient. Raporturile care se leagă între ei se pot realiza numai cu ajutorul Bunului Dumnezeu. E adevărat că în faţa unui pacient necredincios, gesturile tale ca medic poate par neavenite. Vorbele tale par de neascultat. Poate că întrebările la care tu dai răspuns celor bolnavi şi pe care, cei în cauză, ascultătorii atei, le trec prin filtru lor gândind „Şi doctorul acesta spune prostii!“ – m-au făcut pe mine să-mi ajustez limbajul şi uneori gestica faţă de anumiţi bolnavi. Până la momentul în care eu i-am simţit că încet-încet „s-au muiat“ să spunem aşa. Chiar dacă la început au fost neîncrezători în cuvintele mele despre Dumnezeu, despre lucrarea lui Dumnezeu prin mâinile doctorului. Chiar de curând un bolnav îmi spunea că: – N-am ştiut până acum că dumneavoastră, ca doctor, vă rugaţi pentru noi, pacienţii. Nu-mi puteam închipui lucrul acesta. – De ce, l-am întrebat. – Mă gândeam că dumneavoastră vă faceţi meseria şi atât.
Nu, i-am răspuns. Eu, care cred în preceptele creştine, nu pot să mă gândesc că în faţa mea este doar un nume, un oarecare, pe care trebuie să-l operez şi gata. Persoana ca atare înseamnă de fapt, o relaţie cu un om suferind şi eu am respectul pentru oameni, indiferent că ei cred sau nu cred în Dumnezeu.
-În momentul în care încerc să le explic lucrul acesta, nu pot s-o fac decât rugându-mă pentru ei, decât făcându-i să înţeleagă ceea ce trebuie să înţeleagă. Şi atunci încet-încet o parte dintre ei se întorc. E adevărat că mulţi dintre ei, trecând prin această suferinţă mare uită să asculte sfaturile. Vor constata însă că la un moment dat va veni o altă corecţie în viaţa lor.
- Omul în totalitatea lui este trup şi suflet. Când intervine boala? Când există o discrepanţă între trupul său şi suflet?
-Da, de cele mai multe ori. Se spune că nu există o boală a trupului fără o boală a sufletului şi că aceasta se întâmplă când există o discrepanţă între ele. În general, la omul aflat în suferinţă, suferinţa sufletească este cea care declanşează uneori discrepanţa, pentru că de multe ori suferinţa sufletească o depăşeşte pe cea trupească, cea pentru care oamenii se adresează medicului.
Eu încerc de fiecare dată să-l fac pe bolnav să înţeleagă că această suferinţă a trupului este în contextul unei suferinţe a sufletului, că există această dualitate suflet şi trup şi că trebuie să accepte suferinţa fizică şi să o ducă în linişte, în pace şi în rugăciune, pentru ca el să se poată vindeca. Sunt situaţii în care bolnavii s-au liniştit ascultând aceste cuvinte ale mele. Alţii mi-au spus după operaţie, că le-a fost foarte frică dar le-a fost suficient să ştie că pun de acord sufletul lor cu grija mea pentru ei. Rezultatul bun i-a făcut după aceea poate să regrete că nu au înţeles de la început cuvintele mele.
-Putem spune că suferinţa este proba de foc a curăţeniei sufleteşti?
-Da. Este adevărat! Suferinţa este măsura tuturor lucrurilor. În suferinţă poate exista acel moment zero de întoarcere spre Dumnezeu şi acceptarea lucrării lui Dumnezeu în trupul şi sufletul omului, înseamnă înţelegerea dragostei şi a proniei dumnezeieşti, pentru că acea suferinţă este dată spre mântuirea sufletului.
-Spuneam şi mai înainte , sufletul este de fapt viaţă, viaţa este veşnicie. El nu dispare niciodată. Şi de aceea trebuie să punem de acord acest suflet cu trupul în care sălăşluieşte el, adică trupul nostru. Acest lucru este într-adevăr pronie dumnezeiască. Dacă nu înţelegem acest lucru este păcatul nostru.
-Cum se pregăteşte chirurgul Dan Cioată înainte de a intra în sala de operaţie? Ce înseamnă pentru dumneavoastră întâlnirea cu inima unui om?
-Pregătirea pentru o intervenţie chirurgicală nu se face numai în ziua operaţiei, ci mai înainte, începând cu programarea pentru operaţie, cu găsirea momentului optim operator, după ce decizia a fost luată pentru o anumită zi. În seara de dinaintea operaţiei chirurgul îşi face o strategie, o tactică pentru intervenţia chirurgicală, se gândeşte la tot ce mai are nevoie pentru o asemenea intervenţie. În dimineaţa dinaintea operaţiei fac rugăciunea pe care fiecare om ar trebui să o facă pentru lucrul pe care urmează să-l împlinească. Îl rog pe Dumnezeu să mă ajute. Mai fac rugăciuni chiar înainte de a intra în sala de operaţie, către Dumnezeu şi Măicuţa Sfântă, pentru bolnavul care se află pe masa de operaţie pentru că este bolnavul căruia eu înainte de a ajunge pe masa de operaţie, i-am întins o mână, i-am zâmbit şi i-am spus că o se se facă bine şi că în ceea ce mă priveşte, voi face tot ceea ce este posibil ca el să fie bine.
Ba, la ultima întâlnire cu el, înainte de operaţie, îmi îngădui şi câte o mică glumă preum că „Ne vom vedea mai târziu, ne vom trezi mai târziu şi vom zâmbi“. Toate acestea sunt momente din ceea ce înseamnă pregătirea mea înainte de operaţie. Urmează apoi liniştea pe care o simt în faţa bolnavului de pe masa de operaţie, când, la început, mai cer încă o dată ajutorul lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, ajută-mă să fie bine pentru el.“
-Aveţi undeva o evidenţă a inimilor pe care le-aţi operat?
-Nu, nu sunt un om al cifrelor exacte. Sunt un om al lucrului bine făcut. Dar cu aproximaţie, undeva într-un an văd circa 1000 de bolnavi, operez circa 200 şi în atâţia amar de ani, se vor fi adunat câteva cohorte. Important este ca dintre cei pe care îi operez să fie un număr cât mai mare care se însănătoşesc, important este ca atunci când se întorc la controalele periodice, să am bucuria să constat că cel care a fost bolnav s-a întors cu adevărat cu faţa către Dumnezeu.
-Domnule doctor, sunteţi omul care nu numai că simte o inimă, dar chiar o si vede, la propriu, în timpul unei operaţii. Ce vă impresionează cel mai mult la vederea unei inimi care pulsează, e vie?
-Noi ştim că sediul sufletului este undeva în jurul inimii dar putem doar să realizăm că acel suflet este bun în funcţie de cum decurge un act operator. Nu am observant niciodată deosebiri de structură.
-Au fost şi persoane care v-au spus că şi-au „descoperit“ cu adevărat inima după ce au trecut printr-o astfel de operaţie?
-Da. Mulţi dintre bolnavii mei spun lucrul acesta. Că şi-au conştientizat cu adevărat inima numai după ce au trecut printr-o astfel de încercare. Este ceea ce spuneam eu şi mai devreme despre corecţia făcută pentru cel în suferinţă, şi anume că această încercare este mijlocul prin care el s-a întors cu adevărat către Dumnezeu, spre viaţa adevărată, cea a mântuirii sufleteşti.
-Medicul care practică medicina creştină este, într-un fel şi duhovnic pentru bolnavii săi?
-A fi duhovnic este o taină. Şi aceasta este numai misiunea unui preot. Un medic nu poate fi numit duhovnic, chiar dacă este creştin şi practică medicina creştină. El poate fi un bun sfătuitor, poate fi prietenul de aproape care îţi arată calea lui Dumnezeu, dar el nu se poate erija în duhovnic. Ca atare medicul este bine să fie apropiat de bolnavul său în suferinţă, şi sfaturile lui sunt în spiritul Sfintei Scripturi şi a tradiţiei Sfintei Biserici, sunt binevenite. Dar aş spune că un medic creştin poate fi considerat, şi un bun creştin.
-La început bolnavii aflaţi pe patul se suferinţă se „închid“ în sine, neştiind ce li se va întâmpla, şi de aceea sunt îngânduraţi, neliniştiţi. Cum reuşiţi să-i apropiaţi, să-i determinaţi să le dispară frica şi să le daţi încrederea că se află pe mâini bune?
-Cum? Ducându-mă în faţa lor absolut normal şi firesc, discutând lucrurile ca oameni maturi, arătându-le şi punând în balanţă beneficiile şi riscurile unei asemenea intervenţii şi pe deasupra de toate acestea, rânduiala care este a lui Dumnezeu, în ceeac ce priveşte ce va fi pe mai departe. Eu încerc întotdeauna să le risipesc frica dându-le exemplu bolnavii deja operaţi şi care se află în jurul său, în viaţă, putându-se mişca şi vorbi, şi astfel încerc să le dau curaj. De aceea eu cred că a fi apropiat, a fi deschis, a fi blând, a fi blajin cu bolnavul aflat în suferinţă este prilejul cel mai bun de a-i îndepărta frica, a-i îndepărta teama şi îndoiala ceea ce face să-i crească încrederea în cel care-i va efectua actul chiturgical.
-Mitropolitul Antonie spune: Nu e de-ajuns să ai ochi, trebuie să ştii să şi priveşti cu ei“. Vă priviţi bolnavii în ochi?
-Ochii, de fapt, sunt poarta sufletului. Ne arătăm prin ochi şi ne trădăm prin ochi. Chiar dacă încercăm să ne punem lentile fumurii. Privitul direct în ochi te face să vezi în celălalt starea lui sufletească, îngrijorarea, frica, teama. Alteori vezi liniştea, pacea.
-Este adevărat, important este să priveşti cu ochii nu numai să-i ai şi să te uiţi cu ei., aşa cum spune şi părintele Antonie. Lucrurile acestea le poţi face în primul rând dacă tu ai ochiul curat, dacă tu priveşti cu adevărat până în profunzimea lucrurilor, dacă tu, cu adevărat vrei să faci plăcere lui Dumnezeu şi vrei să-l însănătoşeşti pe cel bolnav. Şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu, el să se poată vindeca, să-şi ducă şi el mai departe misiunea pe care o are.
-Domnule doctor, dumneavoastră nu obosiţi niciodată?
-Fără răbdare şi fără înţelegere nu poţi să-ţi ajuţi aproapele aflat în suferinţă. Şi nu poţi să capeţi încrederea celui în suferinţă dacă nu ai răbdarea să-l asculţi iar de cele mai multe ori, a nu-l asculta pe bolnav înseamnă a pierde elemente în plus pentru diagnosticul său şi pentru viitorul său. Aşa că este bine să găseşti întotdeauna timp pentru a-l asculta pe cel bolnav, în orice moment. Şi să ai răbdare să-ţi poată povesti dar să-l aduci în matca poveştii lui, mai scurt. Uneori probabil că oboseşti, pentru că eşti şi tu om, dar îţi găseşti puterea de a te revigora după ce ai ascultat bolnavii, ascultând la rândul tău o muzică serafică care să te ajute să te regăseşti pe tine, sau citind sau făcând ceea ce îţi dă satisfacţie sufletească.
-Sunteţi deci într-o continuă dăruire, dar de sufletul dvs, ba chiar de inima dvs mai aveţi timp?
-Chirurgii cardiovasculari au o medie de supravieţuire de circa 50 de ani… Eu am trecut acest prag, aşa că pot să mulţumesc lui Dumnezeu.
Da! Mai am timp şi de sufletul meu, pentru că eu cred că pe lângă rugăciunea de dimineaţă şi prin fapta bună pe care o faci prin actul chirurgical pe care îl desfăşori, prin liniştea pe care ţi-o dă apoi o carte, o învăţătură, o muzică, reuşeşti să te recuperezi pentru ziua următoare. Dumnezeu îţi dă să duci numai cât poţi. Deci ceea ce trebuie să duci, duci atâta timp cât te ajută Bunul Dumnezeu.
Eu nu-mi fac aceste probleme. Inima mea e bună până acum, deşi nu i-am făcut un control cam de mult, dar ea este liniştită şi această linişte o obţin prin rugăciune. Invocarea Duhului Sfânt ne aduce pacea sufletului. Poate în momentele de veghe nocturne, gândind la momentele frumoase ale vieţii noastre se aşterne şi pe sufletul nostru liniştea.
- Ce rol joacă smerenia în viaţa unui medic creştin?
- „Pe voi v-am ales din lumea aceasta“ spune Mântuitorul Iisus ucenicilor săi. Veniţi după mine!“ Dacă înţelegi cuvintele acestea, smerenia este cea care te mântuieşte, smerenia îţi dă puterea să faci ceea ce eşti pus să faci. De aceea nu mă tem. Ştiu că trebuie să merg înainte, dar în smerenie.
- Mitropolitul Vlahos spune la un moment dat: Smerenia este un medicament tămăduitor. Dar ea este întru totul ignorată de omul modern…
- Mitropolitul Vlahos este unul dintre cei dragi sufletului meu pentru că toate ce le-a scris, le-a scris aplecat peste suferinţa omului. Şi mai ales a întoarcerii prin phihoterapia ortodoxă, spre creştinism, spre ortodoxie. Părintele are dreptate. Smerenia e cea care aduce liniştea în suflet. Dacă ai smerenie şi răbdare, ai şansa mântuirii. Te poţi mântui altfel? Iar Sfinţii Părinţi răspund: Lucrarea lui Dumnezeu se desfăşoară în tine şi dacă nu ai răbdare şi smerenie atunci nu vei avea şansa mântuirii sufletului tău. Deci, să lucrăm în noi, răbdarea şi smerenia!
- Sunt bolnavi care nu îndrăznesc să vă pună întrebări asupra diagnisticului de teama răspunsului dvs?
- Se întâmplă uneori să ai bolnavi cărora le e teamă să te întrebe despre suferinţa lor, mai ales dacă diagnosticul este foarte grav. De obicei aceşti oameni sunt disperaţi. Dar dacă ştii să te apropii şi şti să le vorbeşti cu blândeţe ei se vor deschide în cele din urmă spre tine şi te vor întreba despre suferinţa lor şi îţi vor accepta sfaturile.
De multe ori se întâmplă să solicit familia să stau de vorbă cu ea pentru că uneori poarta de a ajunge la bolnav este familia lui. Familia fiind apropiată, bolnavul se deschide mai mult către ea. Aşa că reuşesc de multe ori , cu ajutorul familiei, să comunic şi cu aceşti bolnavi cărora le-a fost teamă de un diagnostic sau poate de un anumit tip de intervenţie chirurgicală.
- Prin suferinţă mintea omului se împreună mai uşor cu inima?
- Da. Să acceptăm suferinţa pentru a ne vindeca, pentru că mintea omului coboară mai uşor în inimă prin suferinţă.
- Pe părintele şi profesorul Pavel Chirilă îl cunoaşteţi?
- Pe părintele şi profesorul Pavel Chirilă îl cunosc doar din cărţile dânsului. Mi s-a părut foarte interesant că a abordat această temă care este veche de când lumea, şi anume practicarea unei medicine creştine. M-au interesat conceptele dânsului despre organizarea sistemului sanitar şi am avut bucuria să aflu că este primul din ţara noastră care a pus bazele unui sistem sanitar creştin, în perioada de după 1990, chiar dacă a suportat prigonirea din partea celor care nu pot să înţeleagă conceptele domniei sale. M-au bucurat cărţile domniei sale şi manifestul pe care l-a formulat către medicii spitalelor secularizate, prin care în esenţă, domnia sa spune: „Dacă cineva vreodată din direcţiunea spitalului vostru vă spune să nu vorbiţi despre Dumnezeu în faţa bolnavilor, pe acela trebuie să nu-l ascultaţi dacă regulamentul de ordine interioară cere acest lucru, să nu vorbiţi, e bine să nu ascultaţi, voi, mărturisindu-l pe Dumnezeu credeţi că Dumnezeu lucrează prin mâinile voastre şi noi nu suntem decât slugi netrebnice“.
- Când crucea pe care o aveţi de purtat vi se pare prea grea, cum reuşiţi să treceţi peste moment?
- Oricât de grea ar părea crucea pe care trebuie s-o duc, întotdeauna îmi pun întrebarea: Dar părintele Iustin, dar părintele Bartolomeu, dar părintele Papacioc, care au stat atâţia ani în temniţa comunistă, cum au putut să-şi ducă crucea? Şi răspunsul îl primesc de la ei: Dacă dânşii au putut, eu de ce să nu pot? Trebuie să pot! Suferinţa care îmi este dată trebuie s-o duc până la capăt. Dumnezeu şi Măicuţa Sfântă mă vor ajuta ca eu să devin răbdator şi smerit.
- Din cîte ştiu, de fiecare dată le spuneţi pacienţilor dvs că cel care vindecă este Dumnezeu, medicul este doar cel care tratează. Dar, medicul este cel identifică atât boala cât şi cauzele biologice. Tot6 el dă şi pronosticul şi indică tratamentul. Asta o face fiecare medic. Dar ce face în plus medicul creştin?
-Aplică principiile creştine în profesia medicală. Pe lângă un bun profesionist, cu şcoală medicală, el aplică şi principiile creştine, care sunt: legea iubirii – şi principiile ei, blândeţea, liniştea, pacea şi ajutorul dat celui în suferinţă, pentru a se întoarce cu faţa spre Dumnezeu prin propriul exemplu, prin sfaturile pe care i le dai de a se întoarce în biserica sa.
- Majoritatea medicilor contemporani nu practică medicina creştină. Oare de ce? Să fie prea mulţi bolnavi şi prea puţin timp?
- Nu. Depinde de educaţia fiecăruia în primul rând şi aici este vorba de înţelegerea lucrurilor, a unei catehizări, dar şi a unor discipline care să abordeze din perspective creştine medicina. Şi în primul rând este vorba de fiecare dintre noi, cei care am fost chemaţi să desfăşurăm această profesie educaţională. Dacă noi am înţeles că nu ne trebuie slavă deşartă, ci ne trebuie smerenie.
- Se spune că cel ce trece printr-o operaţie de inimă şi rezistă, este eliberat de puterea morţii…
- Un sfânt părinte ne spune că ar trebui să murim în fiecare zi ca să nu mai murim ci să înviem. Unui pacient care a trecut printr-o suferinţă atât de grea, printr-o operaţie pe cord, sfatul de a-l mărturisi şi pe Dumnezeu de aici înainte îl dau permanent. În discuţiile mele cu bolnavul îl fac să înţeleagă că nu eu l-am vindecat, ci eu numai ce l-am tratat. Şi tuturor le dau sfatul: Mergeţi şi daţi slavă lui Dumnezeu, că el v-a vindecat.
- Familia vă este aproape, vă susţine în acest demers, împarte aceleaşi convingeri cu dvs?
- Da. Familia mea este alături de mine. A fost întotdeauna alături de mine şi va fi alături de mine. Împărtăşesc cu toţii aceleaşi principii creştine ca şi mine, ne rugăm în biserica ortodoxă, ţinem posturile de peste an, dăm slavă lui Dumnezeu pentru tot ceea ce vine în viaţa noastră, fie că este greu, fie că este uşor. Credem că Bunul Dumnezeu ne-a adus pentru oamenii acestui pământ, pentru familia noastră, pentru neamul nostru şi pentru a fi în faţa lui Dumnezeu ca viitori fii de Dumnezeu.
Mariana Pândaru Bârgău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu