Alexandru Ruja - "IUBIREA ŞI CUVÂNTUL"

Dr. Dan Cioată -"Taina iubirii"

DAN CIOATĂ - "TAINA IUBIRII"

Editura DANIMAR, Deva

DIALOG CU DOCTORUL DAN CIOATĂ (III)

– În Jurământul lui Hyppocrate se spune: „Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa.“ Nu aveţi sentimentul că acest lucru se pliază foarte bine şi pe conceptul de medicină creştină?
– Conceptul de medicină creştină răzbate din Sfânta Scriptură şi pornind de la faptul că „Fără de mine nu puteţi face nimic“ cum spunea domnul nostru Iisus Hristos, înţelegem că şi medicina care încerca în perioada aceea primară a bisericii primare avea în ea într-un fel principiile hipocratice. Sacru şi profanul se întreţeseau şi dacă sufletul era bolnav sfaturile către oameni erau să se îndrepte către biserici iar dacă trupurile le erau bolnave să se îndrepte către medici. Medici care la vremea respectivă foloseau mijloace mult mai puţine decât în vremea de astăzi dar care aveau o paletă mult mai bogată a ceea ce însemna plantă....... a ceea ce însemna gesturile chirurgicale, realizate poate cu un fier înroşit sau un cleşte. Toate acestea nu arătau de fapt decât că omul indiferent în ce postură se află, de vindecător sau de vindecat, se găseşte într-un fel sau altul în pronia lui Dumnezeu. Deci principiile hipoctatice răzbat foarte clar în conceptul de medicină creştină.
- După părerea unor voci autorizate, criza profundă a medicinei nu este cea de ordin economic ci în primul rând aceea că „medicina şi-a rătăcit calea . dacă nu şi sufletul... „a fost rupt un pact nescris între doctor şi pacient.“(Bernard Lown)
- Cu 500 de ani înainte de Christos, Confucius spune că medicii practicau cu adevărat medicina profilactică. Un medic ce avea în teritoriul său bolnavi nu era plătit iar cel care nu avea în teritoriul său bolnavi, era plătit. Înlegem de aici preocuparea deosebită a medicilor din acea perioadă a cunoaşterii.......... cauzele care au dus la apariţia unor boli. De aceea medicina practicată profilactic este cea care ar trebui să o facem şi noi. Din păcate, societatea postmodernă cu tarele ei, de la cele economice la cele alimentare, de la cele care aduc în viaţa noastră drumuri de toate felurile au modificat percepţia aceasta vis-a-vis de medicină, de vindecare a unui bolnav. Nu se mai respectă principiile ... Unele dintre ele sunt simple: înseamnă – odihnă, somn, mişcare, muncă. Ori în ziua de astăzi, aceste principii  nu se mai respectă.Omul munceşte prea mult, nu se odihneşte, mănâncă nesănătos şi ajunge într-un fel sau altul ca toţi aceşti factori să-şi pună amprenta pe starea de sănătate a lui. În ziua de astăzi, prin mijloacele pe care le avem, uităm de adevărata medicină.Mai mult decât atât, o medicină globală nu se mai practică. Se practică doar fragmente de medicină, prin faptul că există multe supraspecialităţi şi atunci, omul nu mai este văzut în integralitatea lui. Şi de multe ori scapă unele aspecte de boală unui medic ce nu poate să vadă în integralitate un bolnav.
Pactul nescris între doctor şi pacient... realizat prin înţelegerea relaţiei dintre medic pacient. Medicul, ca misiune, l-ar vindeca pe bolnav... l-ar asculta pe doctor ca să-şi poată vindeca atât sufletul, cât şi trupul. Viteza cu care se desfîşoară actul medical în ziua de astăzi, „lipsa de timp“  fac ca acest pact, această legătură, pe care n-o poate şterge nimeni, această legătură între doi semeni, unul fiind aproapele celuilalt, să nu se mai realizeze aşa cum ar trebui. Aşa după cum, de altfel suntem învăţaţi prin principiile creştine şi care în medicina creştină au fost întotdeauna respectate.
- Medicii prin medicina modernă „nu îngrijesc persoane distincte, ci se preocupă de anumite părţi biologice, fragmentate, aflate în disfuncţie.“ Asa este?
- Este adevărat că, prin superspecializare, fiecare medic încearcă să abordeze un organ, uitând..... un organism. Mai mult decât atât, mijloacele pe care le avem la dispoziţie ne determină uneori să credem prea mult în ele şi să atrofiem într-un fel sau altul simţurile pe care le-am pus în noi, talanţii pe care i-am pus în noi, în a putea să profesăm medicina.
-„Vindecarea este mai uşoară când arta şi ştiinţa sunt conjugate. Când trupul şi spiritul sunt cercetate împreună“. Nu sunt cuvinte fără nici un suport în viaţa practică domnule doctor?
-Nu, nicidecum. A deveni medic e o vocaţie. A îmbina ştiinţa cu arta vindecării e o vocaţie. Dar pentru asta înseamnă, muncă, muncă şi muncă, nopţi nedormite, învăţătură foarte multă şi după aceea apropierea de bolnav, înţelegându-i nu numai suferinţa trupească ci şi pe cea sufletească. Prin discuţiile pe care, ca medic, le ai cu bolnavul, reuşeşti să găseşti cauzele atât ale bolii sufleteşti cât şi ale bolii trupeşti, încercând cu mijloacele pe care le ai, să-l vindeci, nu tu, tu eşti într-un fel sau altul, mijlocul prin care Dumnezeu  alege pe  cel care sapă în via lui văzând apoi dacă strugurii vor fi sănătoşi.
-În graba şi tensiunea vieţii de zi cu zi, cine mai are timp de practicarea medicinei cu înfăţişare umană?
-Cred că medicul care practică o medicină creştină încearcă să arate adevărata faţă a medicinii care ar trebui practicată. Trebuie să găseşti timp să stai de vorbă cu bolnavul , să-l asculţi, să îl primeşti ori de câte ori are el nevoie, ca să poţi apoi să te instruieşti, să-l poţi ajuta.......Toate acestea se pot realiza dacă ai o convingere clară a ceea ce înseamnă medicina creştină. Pentru că în permanenţă crezând că vei putea să faci tot viaţa îţi va arăta că fără de Dumnezeu nu poţi să faci nimic. Faţa umană a medicinii care în Europa de Est mai există, prin faptul că noi nu tratăm coduri numerice personale ci oameni, care sunt fraţii noştri , sunt aproapele nostru, care sunt oameni ca şi noi, care vin la noi cu sufletul deschis şi cu dorinţa de a se vindeca. Noi trebuie doar să înţelegem că trebuie să alinăm  suferinţa bolnavului  cu mijloacele pe care le avem.
-Sfântul Grigore Palama ne spune prin învăţăturile sale că: „Întristarea sufletului este un adevărat catharsis al minţii şi al inimii.“ Ne vorbeşte la un moment dat şi de „întristarea inimii“ sau „inimă îndurerată“. De aici să vină boala peste inimă, domnule doctor?
-Dacă discutăm strict teologic....... la „întristarea inimii “ în faţa păcatului săvârşit. Dacă este să discutăm din punct de vedere medical „întristarea inimii“ poate să aducă uneori boală de inimă dar de cele mai multe ori aduce neliniştea sufletului. Ori multe din neliniştile sufletului pot să atragă după sine boli trupeşti, nu numai ale inimii ci şi ale altor organe, multe dintre ele poate chiar ale creierului. De ce vedem noi, în fiecare zi, atâtea depresii, atîtea afecţiuni neuro-vegetative  cu reflexii negative asupra tuturor organelor. Iar noi trebuie să înţelegem că întristarea inimii este bună în faţa vieţii, în aşa fel încât să înţelegem că nu mai trebuie să păcătuim, iar în faţa bolii să ne analizăm de ce a apărut boala şi să încercăm să mergem la doctor, să ne vindecăm trupul şi la preot care ne ajută să ne vindecăm sufletul.
-Îi iubiţi pe oameni? Vin la dvs. şi bogaţi şi săraci. În faţa suferinţei, a bolii, există vreo deosebire între ei?
-Suntem egali în faţa vieţii, şi a suferinţei, şi a bolii. Avem aceleaşi drepturi, chiar dacă suntem bogaţi sau săraci, chiar dacă suntem neputincioşi. Medicul trebuie să-i trateze pe toţi la fel. Pentru mine un bolnav este un om ca şi mine, pentru mine un om în suferinţă este  aproapele meu şi eu nu mă pot abate de la ceea ce ne spune dumnezeirea: "iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Nu, niciodată nu am făcut deosebire între bolnavi indiferent ce stare materială sau poziţie socială au. Mă port cu fiecare la fel, ba poate mai drag mi-a fost de cei care sunt oameni simpli, veniţi dintr-un cătun de departe. Ei vin şi-mi spun, „Domnule doctor, eu vreau să mă fac bine.Mă puteţi ajuta? Iar eu spun totdeauna: „Tot ceea ce depinde de mine voi face“. Poate că de multe ori, bucuria de pe chipul lor mi-a dat aripi şi mai mari,să mă preocup ca ei să se facă bine. Niciodată nu am deosebit bolnavii între ei după starea materială.
- Revin la părintele Arsenie Boca. Referindu-se la trup, el zice aşa: Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate. Cum se poate interpreta această zicere a sa?
-Fiecare dintre noi duce un necredincios în spate...As porni de la ceea ce i-a spus Dumnezeu samarineanului vindecat de lepră: „Credinţa ta te-a vindecat.“ Dacă noi am avea credinţă cât un bob de muştar, am reuşi să mutăm munţii păcatului nostru. Cred că necredinciosul pe care îl ducem în spate, este că fiecare dintre noi îşi duce necredinţa sa în spate. Dacă vom înţelege că necredinţa ni se va transforma în credinţă adevărată, necredinciosul din spatele nostru va dispărea. Vom avea bucuria să vedem vindecat acel necredincios, ...... să vedem cum prin credinţă am reuşit să ne vindecăm.
-Este nevoie de o recondiţionare a credinţei ca dimensiune fundamentală a sufletului şi a vieţii noastre în general?
– Aţi folosit termenul de recondiţionare... Eu nu l-aş folosi pentru că eu cred că credinţa, pe de o parte este un dat ontologic,  şi ar fi bine cu cât suntem mai mici ca vârstă, să creştem în credinţă . Părintele Iulian de la Schitul Prodromul de la Muntele Athos, îmi spunea într-o seară în timp ce eu îl întrebam, Părinte cum să mă rog? şi  el , privindu-mă peste ochelari, mi-a spus: Domnule doctor, trebuie să ajungeţi să simţiţi că aveţi aer, parcă aţi creşte, v-aţi ridica şi aţi zbura. Ce spuneţi de lucrul acesta? Că trebuie ..... credinţă. Abaterea de la credinţă înseamnă căderea în păcat. Iar pierderea noastră sufletească înseamnă lipsa credinţei. Chiar dacă în fiecare zi cădem, Dumnezeu ne dă puterea, ne întinde mâna, să ne ridicăm, să ne căim, să ne spovedim şi să ne împărtăşim în permanenţă... trebuie să fim puternici în credinţă, să fim mărturisitori ai credinţei noastre, atunci Dumnezeu va vedea eforturile noastre ...
– Care este cea mai mare certitudine a vieţii?
-Marea certitudine este că vom avea o mare trecere. Şi nu pentru că pentru mine moartea nu există. De la venirea pe pământ şi trecerea prin lumea aceasta certitudinea este că într-o zi, rânduită de Dumnezeu, vom trece. Important este cum vom trece în lumea veşniciei.  Bagajul existenţei noastre er trebui să fie plin de fapte bune. Cu cât bagajul este mai plin şi de fapte şi lucruri rele, din păcate, judecata va fi cea care ne pune de-o parte sau de alta.
Certitudinea mea este că viaţa se continuă în veşnicie, că vom avea posibilitatea ca Dumnezeu să ne mântuiasacă sufletele, să fim în slava lui Dumnezeu de-a dreapta sau de-a stânga.
– Există o bogăţie mai mare decât sănătatea?
– Cred că mai mare decât sănătatea este credinţa. Pentru că Părintele Cleopa ne spunea, prin cărţile sale:rugăciunea este importantă şi prin poziţia trupului. Frângeţi-vă inima, vă rugaţi lui Dumnezeu şi Maicii Sfinte. Iar Valeriu Gafencu în puşcăria comunistă şi în sanatoriul de tuberculoză de la Oneşti, înainte de a pleca la cele sfinte, stătea cu capul ridicat, ridicat puţin şi de spate se ruga cu rugăciunea inimii şi probabil că Dumnezeu a văzut rugăciunea lui şi l-a pus undeva, acolo sus, în veşnicie, la dreapta sa. De aceea spun: credinţa - am acest sentiment - se află deasupra sănătăţii. Uneori, sănătatea este şubrezită şi apare suferinţa, dar şi aceasta este un mijloc al lui Dumnezeu de a ne curăţi sufletele, de a ne da şansa mântuirii sufletelor noastre. De aceea se spune că dacă eşti bolnav , nu uita să te rogi, dacă eşti bolnav şi nu te poţi ridica, nu uita să te rogi, dacă eşti bolnav şi nu poţi mânca, nu uita să te rogi. Vedeţi dvs, numai credinţa este cea care, într-un fel sau altul ne ţine pe drumul pe care trebuie să mergem. Sănătatea este importantă, pentru că ne dă starea de bine, sănătatea este importantă pentru că ne putem mişca, dar şi pentru că putem vorbi, că putem vedea, dar uneori poate nu este atât de importantă ca vederea lăuntrică pe care este bine s-o avem, vederea sufletului, vederea păcătoşeniei noastre. Toate acestea sunt mijloace prin care Dumnezeu, în permanenţă, ne curăţă. Sănătatea este mijlocul prin care putem să ne menţimen credinţa trează dar să nu uităm că şi suferinţa, ca măsură a tuturor lucrurilor, şi ea ne poate adânci mai tare în credinţă.
-Care este filozofia dvs. de viaţă?
-Filozofia de viaţă este aceea de a încerca să respectăm poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Un sfat simplu, pe care Mîntuitorul i l-a dat bogatului: Vinde tot şi vino după mine. A merge numai înainte este unul din principiile vieţii mele, a merge numai înainte, cu Dumnezeu în suflet, în gândire şi în inimă, a merge înainte încercând să ajuţi tot timpul pe aproapele tău, să faci bine,  şi să încerci să nu judeci niciodată. Oricine cade va avea putere de la Dumnezeu să se ridice, oricine greşeşte va avea putere de la Dumnezeu să nu mai greşească...
– Isus ne-a demonstrat că prin suferinţă, prin pătimire, poţi să învingi...
– Categoric. Într-o emisiune, odată, un părinte spunea: Aveţi grijă, nu-l puneţi pe Iisus ca idol ci luaţi-l ca ideal. Deci idealul dumnezeirii întrupate cu chip de om, care a trăit viaţă de om pe pământul acesta este modelul suprem pentru un om, cel care a căzut  dar care are ca exemplu ridicărea păcatului, ridicărea suferinţei, prin moartea pe cruce şi prin suferinţa pe cruce al mântuitorului nostru Iisus Hristos... înţelegând cu adevărat întruparea dumnezeirii în creaţia sa. ...... chipului de om, nepătimirea pe care ne-a arătat-o, acceptarea tuturor situaţiilor, a întoarcerii şi celuilalt obraz când eşti lovit, scuipat. Toate acestea de fapt sunt atribute ale dumnezeirii puse în om, în fiul omului,  întrupat. Noi trebuie să le vedem permanent şi trebuie să le avem modele, exemple. Pentru că suferinţa dumnezeirii a ridicat păcatul lumii. Noi în fiecare zi cădem ,dar ne ridicăm pentru că îl avem pe Domnul nostru Iisus Hristos, dar bine ar fi ca în fiecare seară să ne facem analiza conştiinţei noastre, să ne cerem iertare dacă am greşit şi să încercăm să nu mai repetăm greşelile. Suferinţa dumnezeirii este modelul suprem, jertfa dumnezeirii este de fapt drumul spre lumină, spre înviere înviere. Moare în noi păcatul, e în noi dorinţa de a trece în veşnicie trecând prin acea mare trecere, adică moarte, cu bagajul pe care spuneam că ne însoţeşte. Cu ce plecăm noi, spunea şi Nichita Stănescu? Cu gândurile noastre, cu faptele noastre, cu iubirile noastre, cu deprinderile noastre. Este important ca ceea ce am făcut aici, pe pământ, să fi făcut aşa cum Dumnezeu ne-a lăsat.
-Raţiunea şi gândurile omului au un rol decisiv în apariţia bolilor. Dar în vindecarea lor?
-Da. Rezerva de bunătate pe care o avem, gândurile pe care le avem, sunt mijloace pentru vindecarea noastră. Ori de cîte ori avem nădejdea şi credinţa că ne vom vindeca, ne vom vindeca. Ori de câte ori gândul este bun, ori de câte ori dăm de-o parte frica, ori de câte ori ne rugăm bunului Dumnezeu toate acestea de aduc gânduri bune, ne fac mai blânzi, mai înţelepţi, mai răbdători, şi atunci Dumnezeu văzând nevoinţa noastră, ne va ajuta să ne însănătoşim cât mai repede.
-Sfântul Nicolae Velimirovici spune că „În orice persoană se vădeşte minunea lui Dumnezeu“. Chirurgii, prin vocaţia lor şi mai ales prin ceea ce reuşesc să facă, pot fi socotiţi, mai ales ei, minuni ai lui Dumnezeu? Căci nu mulţi pot face pe lumea asta ceea ce fac ei.
-Părintele Velimirovici al sârbilor este unul dintre părinţii dragi sufletului meu. Cel care a postit ani de zile recunoaşte că în fiecare dintre noi există această minune a lui Dumnezeu pentru că în fiecare dintre noi existăî icoana dumnezeirii. Să facem chip nou spunea dumnezeirea ... Drept pentru care, icoana din noi trebuie s-o redescoperim pentru că de multe ori, o acoperim cu funingine. Dar prin nevoinţa noastră reuşim s-o curăţim. Şi atunci ea devine curată şi noi vom înţelege că a fost nevoie de suferinţa noastră ca să aducem în sufletul nostru cu adevărat icoana lui Dumnezeu. Chirurgii, prin faptul că sunt nişte oameni curajoşi având misiunea de a ajuta bolnavul să se vindece, sunt şi ei uneori interpretaţi ca şi minuni ale lui Dumnezeu. E adevărat că uneori, când între palmele tale stau viaţa şi moartea, în urgenţele majore, când un singur gest făcut opreşte o sângerare masivă şi omul trăieşte, atunci pentru cei care sperau, văzându-l însănătoşit pe bolnav se gândesc că numai o minune de om a putut face posibil acest lucru. Poate. Şi spun poate pentru că niciodată nu trebuie să punem oamenii pe piedestal. Poate că normalitatea unui chirurg îl face în faţa oamenilor să pară un erou, dar  cel care a făcut un gest, a făcut un act medical dar nu are nevoie  de slavă, pentru că  minunea pentru cel care s-a vindecat, o dă Bunul Dumnezeu.
-Dr. Bernard Lown spune că la starea de bine a bolnavului, credinţa şi optimismul joacă un rol important. Credinţa vine de la Dumnezeu iar optimismul de la medic. Cum lucraţi dvs cu cele două, credinţa şi optimismul, la însănătoşirea unui pacient?
-Fără de ele nu s-ar putea. Pe de-o parte, credinţa este cea care ne ţine, credinţa este cea care o mărturisim şi este bine s-o facem către bolnavul în suferinţă. Este important ca el să ştie că acolo sus Dumnezeirea este stâlpul de care el se poate ţine, este nădejdea lui că se va însănătoşi. Iar medicul este cel care trebuie să-i aducă în faţă aceste lucruri prin credinţa lui, prin profesionalismul lui şi prin actul medical bine făcut. Eu tot timpul le spun bolnavilor mei să aibă nădejde şi credinţă în Bunul Dumnezeu,să se roage Lui pentru însănătoşirea lor, să se roage Lui pentru puterea noastră ca să putem să-l facem bine, şi să dea slavă lui Dumnezeu şi nu medicului care îl tratează.
Aceste două aspecte, ale relaţiei cu pacientul sunt vitale. Am văzut în practica medicală mulţi bolnavi care nu sunt optimişti , dar cărora, mărturisindu-le credinţa, au început şi ei să creadă, să se roage. Iar beneficiile le-au observat fiecare dintre noi.
-Sunteţi unul dintre cei aleşi, adică sunteţi chirurg cardiovascular. Ce stare vă creează în suflet, acest lucru? Este o povară?
-În momentul în care înţelegi că aceasta este misiunea ta, lucrul acesta nu mai este o povară...... în care nu înţelegi, în care crezi că numai tu poţi să faci totul, în care crezi că numai tu ai făcut totul, fără ajutorul lui Dumnezeu atunci poţi să greşeşti. Şi aşa apare povara faptului că ai greşit. Uneori, povara aceasta a faptului că oamenii vin să-ţi mulţumească, apare pentru că tu, creştin fiind, şi crezând că nu tu faci ci Dumnezeu prin mintea, sufletul şi mîna ta, prin învăţătura ta, parcă nu ai dori nici aceste slave care de multe ori bolnavul ţi le aduce ca şi doctor, ca şi chirurg. Pentru că de multe ori, mai importantă pentru tine este smerenia, simplitatea, răbdarea. De aceea uneori simţi povara aceasta a unei persoane care, parcă ai fost aleasă de Dumnmezeu în aş face această misiune pe pământ. Iar bolnavul, în mulţumirea lui, poate uneori exagerată, vrea în mulţumirea lui, să te pună undeva sus, pe un piedestal.
Eu cred că normalitatea este aceea care îi face pe toţi să fie la fel, fraţi.
– În acelaşi timp, în Sfânta Scriptură stă scris: Nu vă puneţi nădejdea în oameni.
Dar pentru bolnavi, dvs – medicii – în clipele grele, sunteţi salvatorii. Au toată nădejdea în dvs. Ştiţi asta! Din aceasta perspectiva, cum interacţionaţi cu pacientul?
– Da, spuneam şi mai înainte. E greu să duci uneori recunoaşterea. Recunoaşterea din partea pacienţilor. De aceea întotdeauna trebuie să fii smerit, totdeauna trebuie să-i spui bolnavului că nu tu ai făcut ca el să fie bine ci că Dumnezeirea a lucrat prin medic. Să nu-ţi pui nădejdea niciodată în om ci să gîndeşte că el este un lucrător în via lui Dumnezeu şi este acolo pentru aş duce la capăt misiunea. Cel care nu înţelege astfel lucrurile, nu are decât să ajungă undeva pe un piedestal cât mai sus, dar ştiu un lucru: că întotdeauna căderea de la înălţime este mai dureroasă. De aceea eu cred că în relaţia mea cu pacienţii întotdeauna am încercat să le explic aceste lucruri. Pentru că eu sunt cel care trebuie să-i ascult şi să-i ajut. Nimic mai mult. Slavă i se cuvine lui Dumnezeu iar medicului, o strângere de mână, o privire bucuroasă, o întâlnire cu bucurie.
-Pe părintele Adrian Făgeţeanu îl îngrijora foarte mult starea de dezbinare a societăţii în care trăim astăzi. El socotea dezbinarea ca pe ,,un păcat obştesc al românilor, ce are la temelie mândria”. Iată că trăim în aceste zile o dezbinare generalizată. Se mai poate face ceva?
-Părintele Ioan Făgeţeanu a fost unul dintre ultimii ostaşi ai lui Dumnezeu care a analizat cu atenţie ceea ce se întâmplă în societatea aceasta postmodernă. Era întristat de ceea ce vedea. Poate că este un dat al neamului nostru, că este o cădere în greşală a neamului prin neînţelegere.Poate că este o nebăgare de seamă a lucrurilor ce se întâmplă. O neînţelegere a faptului că sunt vremurile din urmă şi că acest mijloc, care este ochiul diavolului, dezbină tot. Dezbină şi condu, aşa poţi să-i ţii pe oameni, ca să-i poţi apoi conduce, încercând să îi pui unul contra celuilalt. De aceea, părintele Făgeţeanu avea perfectă dreptate. Mîndria ca păcat promordial, ca păcat luciferic... Părintele Făgeţeanu, în bucuria sa duhovnicească îi învăţa întotdeauna pe ucenici să fie aşa cum Dumnezeu ne-a spus:Să fie drepţi, să fie ascultători , să fie îngăduitori, să nu judece pe alţii şi să-şi facă lucrarea.
-Dincolo de chirurgul care sunteţi, există omul. Acolo, există sufletul, există lupta cu gândurile, cu tristeţile, cu nemulţumirile. Cum faceţi faţă, cum depăşiţi aceste poveri, cum reuşiţi să vă ridicaţi deasupra tuturor acestor chestiuni, să vă deconectaţi de ele, pentru a intra în sala de operaţii, liber de poverile omeneşti, liniştit şi în măsură să faceţi provocărilor ce vă aşteaptă?
-E o muncă sisifică. Pentru că în primul rând tu eşti un om şi în al doilea rând eşti medic şi în al treilea rând ai o misiune de îndeplinit. Ori acea misiune nu se poate îndeplini decât în linişte, în deplină stare de sănătate. De aceea, nopţile care sunt întotdeauna un sfetnic bun sunt cele în care mă gândesc şi-mi fixez practicile pe care trebuie să le aplic a doua zi . Întâlnirile matinale cu toţi cei care mai au nevoie de tine, într-un fel sau altul poate şi ele te tulbură... Cu lipsa unor mijloace materiale care te determină să găseşti mijloace de adaptare. Toate acestea sunt factori perturbatori ai liniştii sufleteşti, ai sufletului chirurgului care trebuie să intre în sala de operaţii. Trebuie să ai o mare putere de caracter, trebuie să ai o mare iubire în inima ta pentru ceea ce urmează să faci acolo, şi trebuie să încerci să dai la spate tot ce te tulbură, să poţi să mergi înainte. Nu este uşor. Este, după cum am spus o muncă sisifică, dar trebuie s-o faci pentru că este important ca bolnavul să se însănătoşească. Operaţia respectivă să meargă bine, ca bolnavul să plece pe poarta spitalului însănătoşit.
-Aveţi regrete? Se spune că este bine să ne trăim viaţa în aşa fel încât să nu lasăm loc de regrete...
-Inevitabil că sunt multe lucruri pe care le regretăm în lumea aceasta. Dar pentru că m-aţi întrebat punctual, poate primul meu regret este că nu l-am cunoscut pe Dumnezeu pe când eram cu mult mai tânăr. Poate că bucuria pe care mi-ar fi da-o atunci , şi poate că înţelepciunea pe care aş fi putut să o cuprind atunci, m-ar fi oprit să fac unele fapte pe care să le regret, şi să trăiesc aşa cum ne cere dumnezeirea. Este unul din regretele majore ale vieţii mele. Cu toate acestea eu cred că prin principiul de viaţă de a merge înainte, indiferent ce este şi a învîţa smerenia şi răbdarea , că cele care s-au întâmplat sunt deja date la spate, că cele care trebuie să vină voi veni oricum, important este ca noi să înţelegem prezentul şi să trăim cât mai frumos. Regretăm uneori, noi, ca şi chirurgi ca nu am aplicat o altă tactică sau că nu am făcut un anumit gest, regretăm uneori că poate că am intrat prea obosiţi într-o sală de operaţie, regretăm că atunci când am crezut că totul va fi bine, dumnezeirea ne-a arătat că altfel trebuie să fie. Sunt regrete omeneşti, regretele fiecăruia dintre noi, şi dacă putem să le dăm de-o parte, acolo în bagajul nostru de amintiri, putem în continuare să mergem înainte.
-Aveţi prieteni? Câtă încredere acordaţi prieteniei în ziua de astăzi? Mai este posibilă o prietenie adevărată?
-E foarte greu să mai ai în ziua de astăzi prieteni. Adevăraţii prieteni se pot număra pe degetele de la o mână. Eu am o familie de prieteni. În prietenie nu trebuie să existe balanţă, nu există interese. Prietenie există doar atunci când este inimă deschisă, gest. În suferinţă, atunci se vede prietenul cu adevărat. Cel care îţi spune toată ziua că îţi este prieten, nu îţi este cu adevărat. În ziua de astăzi, prietenia este de fapt încercată în multe privinţe, ceea ce înseamnă timpul relaţional, să nu mai vezi în prietenie deschiderea sufletească ci să vezi doar nişte interese mai mari sau mai mici. Aceea nu este o prietenie. Am cunoscut oameni care era prieteni de-o viaţă şi care şi-au dovedit prietenia lor, ori de câte ori a fost nevoie. Prietenie nu este o declaraţie ci o trăire. Este o trăire şi o bucurie împreună.
-Aveţi un crez după care vă conduceţi în viaţă? Ni-l puteţi spune?
-NU poate să fie decît unul singur: Iubeşte-L pe Bunul Dumnezeu  ca pe tine însuţi. Lăsaţi-le pe toate celelalte...încercaţi să trăiţi duhovniceşte prin smerenie, răbdare, însă iubiţi din tot sufletul vostru toată creaţia lui Dumnezeu. Acesta este crezul meu în viaţă. Şi încerc în măsura posibilului să-l aplic. Aş vrea ca atunci când eu voi pleca în veşnicie, să se spună doar atât: A fost şi el un om, a fost şi el un nume pe acest pământ. Cred că l-am parafrazat puţin pe Nichita Stănescu. E important cum trăieşti, e important cum pleci. E important ce laşi în urma ta. Dacă ai reuşit să-ţi faci misiunea, ai plecat împlinit. Dacă ai liniştea în sufletul tău şi în clipa marii treceri, înseamnă că viaţa ta a fost o bucurie. Petru toate acestea în fiecare zi îi mulţumesc lui Dumnezeu şi îngerului meu păzitor.
– Care ar fi cea mai importantă calitate a dvs. Dar cel mai mare defect?
– E greu să vorbeşti despre cele bune şi cele rele ale tale. Dar dacă m-aş privi dinafară, cred că prima calitate a mea ar fi bunătatea şi sacrificiul, iar cel mai mare defect ar fi, că nu am uneori puterea de a spune lucrurilor pe nume. Şi atunci laşi loc la ambiguităţi şi oamenii te pot percepe în alt fel şi această lipsă de a spune lucrilor pe nume vine din bunătatea şi din nevoia de a nu supăra pe celălalt.
-Sunteţi la vârsta la care, experienţa de viaţă vă îndreptăţeşte să împărtăşiţi celor mai tineri din învăţătura dvs. O faceţi? Aveţi „ucenici“, în acest sens?
-În adevăratul sens al termenului de ucenici, nu, dar în sensul de coleg, colegi, care se află la început de drum am toată deschiderea pentru că este important să laşi în urma ta oameni care să-ţi ducă mai departe misiunea. Consider că misiunea nu este numai a mea ci este şi a lor şi a celor care vor urma. Important este să le transmiţi principiile de bază şi să-i înveţi cum să-şi dezvolte calităţile profesionale şi umane. Important este să reuşeşti să-i faci mai mult decît oameni. Să-i faci creştini adevăraţi. Este pentru mine un ţel de a-L mărturisi pe Dumnezeu în faţa colegilor mai tineri şi a rămâne în amintirea lor, când eu nu voi mai fi, măcar cu un gest, o amintire sau cu rezolvarea unei situaţii. Şi poate că aşa cum eu port recunoştinţă celor de la care am învăţat această profesie, şi ei vor aduce un cuvânt de mulţumire, cândva.
-Dintre Sfinţii Părinţi pe care i-aţi cunoscut în viaţă, care v-a impresionat cel mai mult?
-Pentru mine a rămas părintele Iustin Pârvu. Cred că era ultimul stîlp al ortodoxiei, căruia nu i-a fost frică să-l mărturisească pe Hristos, nici în puşcăria comunistă, nici după. Nici după Revoluţia din 1989. Întrebat fiind de mine: „Părinte, vin vremurile cele din urmă?“ Răspunsul său a fost: „Păi nu vedeţi, domnule doctor?“ „Păi până când părinte?“ iar el, ridicându-şi mâinile şi privirea către tavanul chiliei, a răspuns:„Până cînd o vrea Dumnezeu!“ Şi atunci am înţeles tot. Şi anume că simgura armă care ne-a rămas nouă este a mărturisi credinţa întru Hristos. El a fost cel care mi-a deschis într-un fel ochii să cred şi să simtcă, cu ajutorul lui Iisus Hristos, vom învinge. Eu cred că părintele Iustin, de sus, de-acolo de unde este, ne ocroteşte şi ne dă în continuare gând bun.
-Ce se întâmplă cu tinerii de astăzi? Comunicaţi destul de mult şi cu ei. Ce părere aveţi despre cum trăiesc ei credinţa ortodoxă? Au ei un fior lăuntric de a cunoaşte credinţa autentică?
-Cred că neajunsul cel mai mare al tineretului de astăzi este lipsa de perspectivă. Iar aceasta vine din două lucruri. Lipsa de credinţă şi din faptul că nu vor să lupte atîta cât ar trebui să lupte. Bucuria mea este când îi văd pe copii venind la slujbă şi cred că ei vor fi tinerii de mâine care vor duce stindardul acestei naţii, a ortodoxiei. Şi cred că o parte din ei vor reuşi să simtă fiorul credinţei creştin ortodoxe. Însă din păcate, marea majoritate a tinerilor este debusolată. Majoritatea din ei cred în ceea ce nu ar trebui să creadă. Cred în lumea virtuală, cred într-o realitate prefabricată, cred în puterea banului, exasperant de mult. Cred în tot felul de credinţe, importate de peste mări şi ţări şi nu mai cred în filonul acesta al ortodoxiei. Dacă ei la un moment dat vor înţelege toate lucrurile acestea şi se vor întoarce cu adevărat cu faţa spre Dumnezeu vor fi nişte câştigaţi. Eu trag nădejde că viaţa îi va face să se întoarcă cu faţa către Dumnezeu, să lupte pentru poporul aceasta şi Dumnezeu nu-i va lăsa.
-Adeseori mergeţi în pelerinaj pe la mănăstiri. Aveţi acolo prieteni la care să vă puteţi deschide cu adevarat sufletul? Aveţi şi un duhovnic care să vă fie sprijin statornic în toată ziua?
– A avea un duhovnic este o necesitate pentru un creştin. Pentru că el este cârja pe care tu poţi să te sprijini ori de cîte ori ai o nevoie duhovnicească şi nu numai. Este cred unul dintre cei mai apropiaţi sufletului tău, căruia în scaun de spovedanie îi spui lucruri pe care nu le-ai spus nimănui. Le ştii tu, le ştie Bunul Dumnezeu şi părintele duhovnic. De aceea părinţii duhovnici trebuie să fie căutaţi şi găsiţi. Şi eu ca oricare creştin al ţării mele, am umblat, am fost prin mânăstiri. Am duhovnic şi în mânăstire, am duhovnic şi în oraşul în care eu trăiesc, cu care mă sfătuiesc în ceea ce priveşte unele aspecte ale vieţii, unele decizii pe care trebuie să le iau în anumite momente . E important să păstrăm legătura cu duhovnicul, să stăm aproape de biserică, e important să ne ţinem de trupul lui Hristos.
-Vi s-a spus vreaodată de careva dintre pacienţii dvs: Domnule doctor, după discuţiile cu dvs nu m-am vindecat trupeşte, dar sufleteşte, da.
-Noi, ca doctori, încercăm în primul rând să vindecăm trupul. În dualitatea creştină de trup şi suflet, trebuie să îngrijeşti şi sufletul. Bucuria mea personală, ca şi doctor, este ca atunci când bolnavii vin la controalele ulterioare, să-mi spună unii dintre ei, „Ne-am vindecat şi sufletul“ . Mi s-a spus, şi îi ştiu pe acei oameni când uneori mă sună cu bucurie şi îmi spun că le-am dat o soluţie nu numai chirurgicală, dar şi una duhovnicească. I-am sfătuit să citească Sfânta Scriptură, să se roage, să-şi caute duhovnic, şi să încerce să ducă o viaţă creştină. Toţi aceştia sunt mulţumiţi şi eu, la rândul meu sunt mulţumit.


Mariana Pândaru Bârgău

DIALOG CU DOCTORUL DAN CIOATĂ (II)

-Domnule doctor se ştie că exemplul personal este cel mai bun pedagog. Ce faceţi în acest sens?
-Eu totdeauna îmi spun mie că sunt cel mai mare păcătos al lumii. Ştiu că păcătuiesc, ştiu că nu sunt curat, dar mă lupt şi eu, adeseori în nevoinţă pentru a mă curăţi.
Dar în acelaşi timp încerc să-i determin pe oamenii de lângă mine să înţeleagă că ceea ce fac, o fac din tot sufletul. Vreau să-i ajut pe oamenii pe care îi operez, cum pot mai bine, dar şi să înţeleagă că fac toate aceste lucruri numai cu ajutorul Bunului Dumnezeu. În momentul în care ei înţeleg acest lucru îi văd cum, la rândul lor se dăruiesc aşa cum o fac şi eu. Înţeleg că trebuie să-şi ducă misiunea cu tot dragul, în spiritul lui Dumnezeu şi al credinţei. Şi fără slavă deşartă îşi duce fiecare misiunea aşa cum trebuie.
-Da, exemplu personal este cel mai bun. Aşa s-au format ucenicii pe lângă profesorii lor, aşa se formează colective întregi de oameni care slujesc redării sănătăţii bolnavilor.
Dar învăţăturile Sfinţilor Părinţi?...
-Când vorbim de lucrarea lui Dumnezeu în lume ea nu s-a încheiat odată cu înălţarea la ceruri a Domnului nostru Isus Christos sau cu pogorârea Duhului Sfânt pe pământ. Lucrarea lui Dumnezeu s-a desfăşurat în contuinuare prin Sfinţii Părinţi, prin învăţăturile pe care ei ni le-au lăsat şi care, din păcate, în societatea postmodernă îşi au o realitate crudă. Învăţăturile pe care ni le-au lăsat Sfinţii Părinţi, sunt valabile şi în ziua de astăzi. Cu atât mai mult cu cât lucrarea antihristică este astăzi foarte prezentă în lume. Ei ne-au învăţat de la lucrurile simple până la cele mai complicate sau cele mai grele decizii pe care trebuie să le luăm, la un moment dat. Toate au un singur filon: „Ţineţi-vă de Dumnezeu şi de biserică şi va fi bine“. Toţi Sfinţi Părinţi, prin învăţăturile lor, sunt bogăţia noastră sufletească. Să le citim ca să ni le împropriem şi să stăm în continuare de vorbă cu Sfinţii Părinţi care mai sunt şi astăzi, în secolul XXI, în mânăstiri, care mai sunt şi în Muntele Sfânt. Care mai sunt şi la Ierusalim… Şi vom vedea că toţi ne spun acelaşi lucru: Ţineţi-vă de biserică şi ţineţi-vă de Sfânta Învăţătură a bisericii noastre şi sfânta învăţătură a Sfinţilor Părinţi. Şi dacă veţi face astfel, nu veţi cădea, veţi avea un sprijin şi totdeauna când vă va fi greu, veţi vedea că de acolo veţi primi ajutorul.
-În acest sens, ce părere aveţi de aceea ce se întâmplă în lumea occidentală?
-E cutremurător să vezi în lumea occidentală că biserica a devenit doar un spaţiu cultural. Eclezia este casa lui Dumnezeu în primul rând. Da, muzica ecleziastă, fugile lui Bach sunt dumnezeieşti interpretate şi ascultate în bisericile catolice. Dar până şi acestea lipsesc de multe ori. Adeseori găseşti biserica închisă şi nu poţi să intri, să îngenunchezi şi să te rogi. Bisericile din Răsărit îşi păstrează totuşi Sfânta Tradiţie şi rămân spaţii ecleziale, în primul rând. Spaţii prin care comuniunea se realizează întotdeauna prin coborârea în Taina Sfintei Liturghii, a dumnezeirii, a Măicuţei Sfinte, a coborârii îngerilor pe pământ în comuniune cu omul, această creţie a lui Dumnezeu. Eu cred că învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să ne fie ca o flacără, ca o făclie în întunericul zilelor acestora. Şi stând de vorbă cu Sfinţii Părinţi din mănăstirile Moldovei, din muntele Athos, de la Ierusalim am înteles că trebuie noi, mai departe, să ducem flacăra credinţei noastre creştin-ortodoxe. Aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc, doar ortodoxia, nefiind căzută şi respectând canoanele bisericii este cea adevărată. Deci, să rămânem aproape de biserica noastă, să fim aproape de preoţii noştri, să fim aproape de Dumnezeu şi de cei care sunt aproapele nostru.
-În acest context, se poate vorbi de paradoxuri creştine?
-Sunt multe paradoxuri creştine. Poate cel mai mare paradox al lumii creştine este întruparea lui Dumnezeu pe pământ prin Iisus Christos. Naşterea din Sfânta Fecioară este şi ea un paradox. Dar tot Sfânta Scriptură ne spune că ceea ce la om este cu neputiinţă, la Dumnezeu este cu putiinţă. În pronia sa dumnezeiască, Dumnezeu a coborât pe pământ ca să ne arate nouă ce trebuie să devenim în viaţa noastră de aceea, raţional vorbind, omul are preceptele lui Dumnezeu prin infinitatea vieţii pe care el o înţelege. Infinitatea gândirii dumnezeieşti, şi toată ştiinţa lui Dumnezeu depăşeşc gândirea umană. De aceea ni se par paradoxale. Dar câte lucruri nu par paradoxale şi în viaţa noastră, câte întâmplări din viaţa noastră nu sunt paradoxale, fără a le găsi înţelesul? Paradoxale ni se par şi unele evenimente care se petrec la nivel mondial. De fapt ele nu sunt paradoxuri. Sunt realităţi ale gândirii dumnezeieşti în creaţia Lui. Dumnezeu lucrează, El nu oboseşte niciodată şi lucrează prin oameni pentru oameni. Pentru a-şi face fiecare la rândul său misiunea sa!
Deci tot ceea ce ni se pare paradox pe lumea acesta, de fapt, nu este paradox. Este neputiinţă a înţelegerii, a înţelegerii gândirii lui Dumnezeu şi a creaţiei sale.
- Ce loc şi ce rol trebuie să joace rugaciunea în viaţa omului?
– Nu poţi să vieţuieşti pe pământ fără a avea o relaţie pe verticală cu Dumnezeu. Aceasta se realizează în primul rând prin rugăciune şi prin înţelegerea lucrurilor. Se realizează şi prin a înţelege condiţia ta de fiinţă umană şi anume că nu poţi să faci nimic fără de Dumnezeu. Exemplul personal este la înţelegerea acestor lucruri. Drept pentru care, tot ceea ce faci trebuie să fie făcut înspre slava lui Dumnezeu, pentru că numai aşa înţeleg eu, ca fiinţă creată din rob al lui Dumnezeu, să devin fiu de Dumnezeu. Devenind fii de Dumnezeu, după cum spune Sfânta Scriptură, avem şansa trăirii în veşnicie a lui Dumnezeu. Fiecare la locul lui de muncă, fiecare în casa lui, în misiunea lui profesională pe care o are, trebuie să pună început bun, trebuie să pună, cum spunea şi părintele Cleopa, fapta buna, la un capăt stând frica de Dumnezeu şi la celălalt capăt iubirea de Dumnezeu şi atunci fapta pe care o va săvârşi, este bună..
Lângă un început bun să punem şi fapta bună şi tot ceea ce facem să fie pentru numele şi slava lui Dumnezeu.
-Întâlnirile dvs cu cei aflaţi în suferinţă cum se petrec?
-În general bolnavul vine cu o anumită teamă către medic. Primul impact este al întinderii mâinii. Bolnavul, în acel moment, gândeşte: Oare mie, un om în suferinţă, îmi întinde mâna un doctor? Da! Sunt cel care o fac de fiecare dată pentru că mâna mea trebuie să transmită ceva acelui om. Şi în momentul în care îi strâng mâna, mă uit în ochii lui şi-i spun: Eu sunt Dan Cioată, un chirurg cardiovascular şi aţi venit la mine să vă ajut. Dacă pot să o fac, vă ajut. Şi dintr-o dată simt că am dat deoparte aburul acela al neîncrederii. Şi omul probabil gândeşte: Un doctor care să-mi întindă mie mâna? Aşa prinde curaj şi începem să vorbim, şi-l întreb de ce a venit la mine? Care este suferinţa lui, de când are această suferinţă? Dacă mai are şi alte suferinţe? Astfel, după o consultaţie blajină, după întrebări puse cu tact, fără a fi brutal, fără a fi cu decizii imediate, îl fac pe bolnav să se deschidă sufleteşte şi să răspundă întrebărilor mele, calm, indiferent cât de grea este boala lui. Urmează analiza celorlalte elemente pentru a pune un diagnostic corect şi complet. Toate mă fac pe mine, ca d0ctor, să-mi formez o părere despre boala pe care pacientul o are, despre riscurile pe care le implică o intervenţie sau o contraindicaţie chirurgicală, despre nevoile de a-l susţine trupeşte prin operaţia pe care o fac, dar şi sufleteşte, prin vorba bună, caldă, prin rugăciunea pe care o fac pentru el, prin cuvintele de îmbărbătare, discutând în acelaşi timp foarte deschis despre riscurile unei asemenea intervenţii.
-Ce faceţi când aveţi în faţă pacienţi cu frica strecurată în suflet?
-Eu le spun bolnavilor că frica nu este dată de Dumnezeu. Frica este unealta celuilalt, al celui rău. Şi mai mult decât atât, un om care are frică nu poate să meargă înainte. Chiar îi şi spun pacientului meu: Dumneavoastră, ca bolnav, trebuie să vă eliberaţi de frică şi atunci putem merge împreună înainte. Şi aşa se realizează acea comuniune, şi acea încredere pe care bolnavul trebuie să o aibă în doctor. Şi se pot astfel ajunge la vindecări cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi prin tratamente pe care noi le indicăm, fie chirurgical, fie medical.
- Sunt chirurgii oameni speciali?
-Lucrarea lui Dumnezeu prin mâinile chirurgului este evidentă. Important este ca el, chirurgul, să înţeleagă acest lucru de la începutul profesiei lui şi că toate lucrurile trebuie făcute în acest spirit, acela al medicinii creştine. Şi mai ales să nu trăiască niciodată cu impresia că numai el le poate face pe toate. El le face, dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu.
- Cred că toţi pacienţii dvs. vă percep nu numai ca pe un medic ci şi ca pe un prieten. Aveţi mulţi prieten domnule doctor. Acest sentiment m-a detrerminat şi pe mine să apelez la dvs pentru a-mi face operaţia pe cord deschis.
- Normalitatea înseamnă de fapt firescul. Înseamnă şi simplitate, şi deschidere în comuniunea cu ceilalţi oameni. Nu poţi să fii chirurg, fără să fii om, nu poţi să fii om fără să nu fii normal, nu poţi să fii normal fără să nu fii deschis la suflet, adică să fii firesc.
- Normalitatea de care vorbiţi dvs este caracteristică sufletelor nobile, atinse de credinţă şi lumină...
- Este lucrarea lui Dumnezeu şi el îşi face lucrarea prin oamenii pe care-i crede de cuviinţă. Să ştiţi că uneori Dumnezeu lucrează nu numai prin oamenii care nouă ni se par buni ci şi prin oameni răi. Citeam în cartea unui sfânt părinte că uneori răul făcut de cineva este mai bun decât binele făcut de altcineva. Pentru că acel rău îl întoarce cu faţa către Dumnezeu pe cel căruia i s-a făcut acel rău. Dumnezeu a lucrat prin cel rău, ca să-l îndrepte pe celălalt. Noi suntem ca într-o reţea, legaţi între noi şi suntem ca într-o mare familie a oamenilor. Ori, Dumnezeu are lucrarea Sa în această mare familie a oamenilor.
- De învăţăturile părintelui Arsenie Boca v-aţi apropiat?
- Părintele Arsenie Boca este unul dintre apropiaţii sufletului meu. L-am găsit în mânăstirea de la Sâmbăta, l-am găsit în mânăstirea de la Prislop, l-am găsit în locul de rugăciune din munte, din apropierea mânăstirii Sâmbăta, şi l-am găsit la mormântul său de la mânăstirea Prislop. L-am găsit şi în cărţile dânsului, l-am găsit şi în cărţile scrise despre dânsul. Părintele Arsenie Boca este cel care ne-a vorbit despre Cărarea Împărăţiei. Părintele are dreptate în ceea ce spune. Finitatea vieţii şi raţiunea umană îl fac pe om să creadă în paradoxuri. Infinitatea lui Dumnezeu şi lucrarea Sa îl fac pe om să ajungă la credinţă cu raţiunea şi cu inima sa. Cînd ai ajuns la credinţă atunci raţiunea ta se luminează. Vezi altfel lucrurile, în simplitatea lor, le vezi în frumuseţea lor şi peste tot îl vezi pe Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca este cel care se roagă şi acum pentru sufletele noastre, este cel care ne-a lăsat şi ne dă ân continuare din învăţătura sa, ca noi să înţelegem că raţiunea noastră este un dat al dumnezeirii şi este pe măsura credinţei din sufletele noastre.
- Când s-a produs cu adevărat trezirea şi apropierea dvs de credinţa strămoşească?
- Cu circa 20 de ani în urmă, preocupat fiind de ceea ce înseamnă orientalism, am început să citesc din culturile asiatice. Din taoism, hinduism, zen şi mai puţin din ortodoxism, şi mai puţin din catolicism. Am început să cred uneori în lucruri spuse de lupi în piei de oaie, că de fapt ne reîncarnăm, că de fapt ne putem mântui după revenirea de două, trei, cinci, şase ori pe pământ. Apoi am început să înţeleg că de fapt toate lucrurile acestea sunt, cele mai multe dintre ele, minciuni, sunt neadevăruri. Şi atunci m-am întors, găsindu-l pe părintele Siluan, pe părintele Serafim de Sarov, pe părintele Paisie Aghiorâtul, ca pietre de temelie pentru învăţătura mea. Am continuat apoi cu părintele Cleopa, părintele Iustin Pârvu, părintele Papacioc, părintele Adrian Făgeţeanu şi mulţi alţi părinţi care mi-au explicat, prin cărţile lor sau prin vorbele lor, că de fapt credinţa în Bunul Dumnezeu este cea care ne face să înţelegem lucrurile. Credinţa cu inima curată ne face să putem merge înainte pentru că Sfânta Scriptură ne spune că doar o viaţă este dată omului pe pământ, după care trece în veşnicie. Important este însă cum treci în veşnicie şi cum la judecata cea faţă către faţă, ţi se va spune: treci de-a dreapta sau treci de-a stânga. Şui atunci îmi spun: meditează bine la ce gândeşti, la ce vorbeşti, la ce faci!
Mulţi, mulţi alţi Sfinţi Părinţi, pe care i-am cunoscut mai mult din cărţile lor, mi-au arătat bogăţia şi frumuseţea creştinismului.
Şi-apoi oamenii simpli din satul meu natal, cu care stăteam de vorbă, cei care trudeau şi ştiau despre biserica lor de la strămoşi, şi ştiau să se bucure de biserica pe care Dumnezeu le-o dăduse, m-au făcut să înşeleg că viaţa este un dar, că viaţa nu dispare niciodată, că omul, ca dualitate – suflet şi trup – are o traiectorie bine stabilită: sufletul se va întoarce în veşnicie, iar ţărâna trupului se va întoarce în pământ. Sufletul se va întoarce în veşnicie dacă va fi mântuit în slava lui Dumnezeu.
- „Rugăciunea inimii“ este o străveche practică monahicească. Dvs le vorbiţi pacienţilor despre „Rugăciunea inimii“?
-Părintele Stăniloaie spunea odată: Ce este rugăciunea? Să stăm de vorbă cu prietenul nostru Dumnezeu, adică să stăm la taifas cu Dumnezeu. Şi nu în glumă, ci să stăm serios de vorbă cu El. În rugăciune putem sta de vorbă cu Dumnezeu. Iar rugăciunea este cea care realizează acest contact permanent cu Dumnezeu, dacă ea este făcută cu mintea adunată, smerit şi eliberat de grijile zilei, eliberat de ceea ce se întâmplă în jurul tău. Numai atunci ea este ascultată, dacă acele cuvinte care pornesc din inima ta sunt curate, sunt simţite. Dacă şi acele gesturi iconice pe care le faci sunt adevărate, atunci Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.
„Rugăciunea inimii“ este rugăciunea prin care numele lui Iisus este invocat şi Iisus venind înspre tine, linişteşte şi aduce pacea sufletească. Rugăciunea inimii este simplă: Doamne Iisuse Christoase/ Fiul lui Dumnezeu,/ Miluieşte-mă pe mine/ păcătosul.“, dar invocându-l pe Dumnezeu înseamnă menţinerea permanent a gândului către Dumnezeu. De aceea eu le vorbesc bolnavilor mei despre Rugăcoiunea inimii, pentru că ea poate fi spusă simplu, cu buzele, în şoaptă sau în gând. Dar porneşte din inimă. Ea se poate spune şi împreună cu Rugăciunea minţii. Coborârea minţii în inimă face ca tot ceea ce gândim noi, cu sufletul, cu inima şi cu mintea să producă între ele o legătură care de fapt, este legătura permanentă cu Dumnezeu.
Rugăciunea inimii poate fi spusă şi când dormim, şi când stăm de vorbă cu cineva. Sunt mulţi dintre Sfinţii părinţi care au ajuns, după o nevoiţă mai mare sau mai mică la Rugăciunea inimii. Şi mai este ceva: se spune că cei care au Rigăciunea inimii în inimă, aceia cunosc pacea sufletească. Iar pe patul de suferinţă şi uneori în faţa implacabilă a morţii trupului. Spunea un Sfânt Părinte că „cel ce va trece dincolo cu Rugăciunea inimii în suflet, nici diavolii nu se pot apropia de el.“ De aceea eu îi îndemn mereu pe bolnavii mei să spună Rugăciunea inimii fiecare aşa cum poate el.
Cercetarea lui Dumnezeu, pentru fiecare om este inevitabilă. Cred că pe mine, Dumnezeu m-a cercetat în urmă cu aproximativ 20 şi ceva de ani, când experienţele vieţii personale dar şi cele din sala de operaţii, m-au făcut să înţeleg că nu eu fac ceea ce trebuie să fac, ci că Dumnezeu face prin mine. A fost pentru prima dată când mi-am dat seama că dacă voi înţelege lucrurile acestea, dacă voi citi şi mă voi documenta şi mai ales dacă voi trăi întru’ Dumnezeu, viaţa mea va fi mai frumoasă, având posibilitatea să-mi desfăşor profesia medicală în condiţii optime pentru bolnavii mei. Multele experienţe care mi-au venit în viaţă m-au făcut să-mi sedimentez credinţa, s-o pun pe această temelie solidă a Sfintei Scripturi şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Şi s-o aplic pe tot locul şi în tot timpul, în viaţa mea, pe cât îmi este posibil ca om păcătos al acestui pământ, dar mai ales în profesia mea.
-Conceptul de medicină creştină vindecă omul în complexitatea lui. Aţi întâlnit şi pacienţi cu îndoieli în această privinţă?
-Relaţia medic-pacient este salutară în vindecarea unui pacient. Raporturile care se leagă între ei se pot realiza numai cu ajutorul Bunului Dumnezeu. E adevărat că în faţa unui pacient necredincios, gesturile tale ca medic poate par neavenite. Vorbele tale par de neascultat. Poate că întrebările la care tu dai răspuns celor bolnavi şi pe care, cei în cauză, ascultătorii atei, le trec prin filtru lor gândind „Şi doctorul acesta spune prostii!“ – m-au făcut pe mine să-mi ajustez limbajul şi uneori gestica faţă de anumiţi bolnavi. Până la momentul în care eu i-am simţit că încet-încet „s-au muiat“ să spunem aşa. Chiar dacă la început au fost neîncrezători în cuvintele mele despre Dumnezeu, despre lucrarea lui Dumnezeu prin mâinile doctorului. Chiar de curând un bolnav îmi spunea că: – N-am ştiut până acum că dumneavoastră, ca doctor, vă rugaţi pentru noi, pacienţii. Nu-mi puteam închipui lucrul acesta. – De ce, l-am întrebat. – Mă gândeam că dumneavoastră vă faceţi meseria şi atât.
Nu, i-am răspuns. Eu, care cred în preceptele creştine, nu pot să mă gândesc că în faţa mea este doar un nume, un oarecare, pe care trebuie să-l operez şi gata. Persoana ca atare înseamnă de fapt, o relaţie cu un om suferind şi eu am respectul pentru oameni, indiferent că ei cred sau nu cred în Dumnezeu.
-În momentul în care încerc să le explic lucrul acesta, nu pot s-o fac decât rugându-mă pentru ei, decât făcându-i să înţeleagă ceea ce trebuie să înţeleagă. Şi atunci încet-încet o parte dintre ei se întorc. E adevărat că mulţi dintre ei, trecând prin această suferinţă mare uită să asculte sfaturile. Vor constata însă că la un moment dat va veni o altă corecţie în viaţa lor.
- Omul în totalitatea lui este trup şi suflet. Când intervine boala? Când există o discrepanţă între trupul său şi suflet?
-Da, de cele mai multe ori. Se spune că nu există o boală a trupului fără o boală a sufletului şi că aceasta se întâmplă când există o discrepanţă între ele. În general, la omul aflat în suferinţă, suferinţa sufletească este cea care declanşează uneori discrepanţa, pentru că de multe ori suferinţa sufletească o depăşeşte pe cea trupească, cea pentru care oamenii se adresează medicului.
Eu încerc de fiecare dată să-l fac pe bolnav să înţeleagă că această suferinţă a trupului este în contextul unei suferinţe a sufletului, că există această dualitate suflet şi trup şi că trebuie să accepte suferinţa fizică şi să o ducă în linişte, în pace şi în rugăciune, pentru ca el să se poată vindeca. Sunt situaţii în care bolnavii s-au liniştit ascultând aceste cuvinte ale mele. Alţii mi-au spus după operaţie, că le-a fost foarte frică dar le-a fost suficient să ştie că pun de acord sufletul lor cu grija mea pentru ei. Rezultatul bun i-a făcut după aceea poate să regrete că nu au înţeles de la început cuvintele mele.
-Putem spune că suferinţa este proba de foc a curăţeniei sufleteşti?
-Da. Este adevărat! Suferinţa este măsura tuturor lucrurilor. În suferinţă poate exista acel moment zero de întoarcere spre Dumnezeu şi acceptarea lucrării lui Dumnezeu în trupul şi sufletul omului, înseamnă înţelegerea dragostei şi a proniei dumnezeieşti, pentru că acea suferinţă este dată spre mântuirea sufletului.
-Spuneam şi mai înainte , sufletul este de fapt viaţă, viaţa este veşnicie. El nu dispare niciodată. Şi de aceea trebuie să punem de acord acest suflet cu trupul în care sălăşluieşte el, adică trupul nostru. Acest lucru este într-adevăr pronie dumnezeiască. Dacă nu înţelegem acest lucru este păcatul nostru.
-Cum se pregăteşte chirurgul Dan Cioată înainte de a intra în sala de operaţie? Ce înseamnă pentru dumneavoastră întâlnirea cu inima unui om?
-Pregătirea pentru o intervenţie chirurgicală nu se face numai în ziua operaţiei, ci mai înainte, începând cu programarea pentru operaţie, cu găsirea momentului optim operator, după ce decizia a fost luată pentru o anumită zi. În seara de dinaintea operaţiei chirurgul îşi face o strategie, o tactică pentru intervenţia chirurgicală, se gândeşte la tot ce mai are nevoie pentru o asemenea intervenţie. În dimineaţa dinaintea operaţiei fac rugăciunea pe care fiecare om ar trebui să o facă pentru lucrul pe care urmează să-l împlinească. Îl rog pe Dumnezeu să mă ajute. Mai fac rugăciuni chiar înainte de a intra în sala de operaţie, către Dumnezeu şi Măicuţa Sfântă, pentru bolnavul care se află pe masa de operaţie pentru că este bolnavul căruia eu înainte de a ajunge pe masa de operaţie, i-am întins o mână, i-am zâmbit şi i-am spus că o se se facă bine şi că în ceea ce mă priveşte, voi face tot ceea ce este posibil ca el să fie bine.
Ba, la ultima întâlnire cu el, înainte de operaţie, îmi îngădui şi câte o mică glumă preum că „Ne vom vedea mai târziu, ne vom trezi mai târziu şi vom zâmbi“. Toate acestea sunt momente din ceea ce înseamnă pregătirea mea înainte de operaţie. Urmează apoi liniştea pe care o simt în faţa bolnavului de pe masa de operaţie, când, la început, mai cer încă o dată ajutorul lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, ajută-mă să fie bine pentru el.“
-Aveţi undeva o evidenţă a inimilor pe care le-aţi operat?
-Nu, nu sunt un om al cifrelor exacte. Sunt un om al lucrului bine făcut. Dar cu aproximaţie, undeva într-un an văd circa 1000 de bolnavi, operez circa 200 şi în atâţia amar de ani, se vor fi adunat câteva cohorte. Important este ca dintre cei pe care îi operez să fie un număr cât mai mare care se însănătoşesc, important este ca atunci când se întorc la controalele periodice, să am bucuria să constat că cel care a fost bolnav s-a întors cu adevărat cu faţa către Dumnezeu.
-Domnule doctor, sunteţi omul care nu numai că simte o inimă, dar chiar o si vede, la propriu, în timpul unei operaţii. Ce vă impresionează cel mai mult la vederea unei inimi care pulsează, e vie?
-Noi ştim că sediul sufletului este undeva în jurul inimii dar putem doar să realizăm că acel suflet este bun în funcţie de cum decurge un act operator. Nu am observant niciodată deosebiri de structură.
-Au fost şi persoane care v-au spus că şi-au „descoperit“ cu adevărat inima după ce au trecut printr-o astfel de operaţie?
-Da. Mulţi dintre bolnavii mei spun lucrul acesta. Că şi-au conştientizat cu adevărat inima numai după ce au trecut printr-o astfel de încercare. Este ceea ce spuneam eu şi mai devreme despre corecţia făcută pentru cel în suferinţă, şi anume că această încercare este mijlocul prin care el s-a întors cu adevărat către Dumnezeu, spre viaţa adevărată, cea a mântuirii sufleteşti.
-Medicul care practică medicina creştină este, într-un fel şi duhovnic pentru bolnavii săi?
-A fi duhovnic este o taină. Şi aceasta este numai misiunea unui preot. Un medic nu poate fi numit duhovnic, chiar dacă este creştin şi practică medicina creştină. El poate fi un bun sfătuitor, poate fi prietenul de aproape care îţi arată calea lui Dumnezeu, dar el nu se poate erija în duhovnic. Ca atare medicul este bine să fie apropiat de bolnavul său în suferinţă, şi sfaturile lui sunt în spiritul Sfintei Scripturi şi a tradiţiei Sfintei Biserici, sunt binevenite. Dar aş spune că un medic creştin poate fi considerat, şi un bun creştin.
-La început bolnavii aflaţi pe patul se suferinţă se „închid“ în sine, neştiind ce li se va întâmpla, şi de aceea sunt îngânduraţi, neliniştiţi. Cum reuşiţi să-i apropiaţi, să-i determinaţi să le dispară frica şi să le daţi încrederea că se află pe mâini bune?
-Cum? Ducându-mă în faţa lor absolut normal şi firesc, discutând lucrurile ca oameni maturi, arătându-le şi punând în balanţă beneficiile şi riscurile unei asemenea intervenţii şi pe deasupra de toate acestea, rânduiala care este a lui Dumnezeu, în ceeac ce priveşte ce va fi pe mai departe. Eu încerc întotdeauna să le risipesc frica dându-le exemplu bolnavii deja operaţi şi care se află în jurul său, în viaţă, putându-se mişca şi vorbi, şi astfel încerc să le dau curaj. De aceea eu cred că a fi apropiat, a fi deschis, a fi blând, a fi blajin cu bolnavul aflat în suferinţă este prilejul cel mai bun de a-i îndepărta frica, a-i îndepărta teama şi îndoiala ceea ce face să-i crească încrederea în cel care-i va efectua actul chiturgical.
-Mitropolitul Antonie spune: Nu e de-ajuns să ai ochi, trebuie să ştii să şi priveşti cu ei“. Vă priviţi bolnavii în ochi?
-Ochii, de fapt, sunt poarta sufletului. Ne arătăm prin ochi şi ne trădăm prin ochi. Chiar dacă încercăm să ne punem lentile fumurii. Privitul direct în ochi te face să vezi în celălalt starea lui sufletească, îngrijorarea, frica, teama. Alteori vezi liniştea, pacea.
-Este adevărat, important este să priveşti cu ochii nu numai să-i ai şi să te uiţi cu ei., aşa cum spune şi părintele Antonie. Lucrurile acestea le poţi face în primul rând dacă tu ai ochiul curat, dacă tu priveşti cu adevărat până în profunzimea lucrurilor, dacă tu, cu adevărat vrei să faci plăcere lui Dumnezeu şi vrei să-l însănătoşeşti pe cel bolnav. Şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu, el să se poată vindeca, să-şi ducă şi el mai departe misiunea pe care o are.
-Domnule doctor, dumneavoastră nu obosiţi niciodată?
-Fără răbdare şi fără înţelegere nu poţi să-ţi ajuţi aproapele aflat în suferinţă. Şi nu poţi să capeţi încrederea celui în suferinţă dacă nu ai răbdarea să-l asculţi iar de cele mai multe ori, a nu-l asculta pe bolnav înseamnă a pierde elemente în plus pentru diagnosticul său şi pentru viitorul său. Aşa că este bine să găseşti întotdeauna timp pentru a-l asculta pe cel bolnav, în orice moment. Şi să ai răbdare să-ţi poată povesti dar să-l aduci în matca poveştii lui, mai scurt. Uneori probabil că oboseşti, pentru că eşti şi tu om, dar îţi găseşti puterea de a te revigora după ce ai ascultat bolnavii, ascultând la rândul tău o muzică serafică care să te ajute să te regăseşti pe tine, sau citind sau făcând ceea ce îţi dă satisfacţie sufletească.
-Sunteţi deci într-o continuă dăruire, dar de sufletul dvs, ba chiar de inima dvs mai aveţi timp?
-Chirurgii cardiovasculari au o medie de supravieţuire de circa 50 de ani… Eu am trecut acest prag, aşa că pot să mulţumesc lui Dumnezeu.
Da! Mai am timp şi de sufletul meu, pentru că eu cred că pe lângă rugăciunea de dimineaţă şi prin fapta bună pe care o faci prin actul chirurgical pe care îl desfăşori, prin liniştea pe care ţi-o dă apoi o carte, o învăţătură, o muzică, reuşeşti să te recuperezi pentru ziua următoare. Dumnezeu îţi dă să duci numai cât poţi. Deci ceea ce trebuie să duci, duci atâta timp cât te ajută Bunul Dumnezeu.
Eu nu-mi fac aceste probleme. Inima mea e bună până acum, deşi nu i-am făcut un control cam de mult, dar ea este liniştită şi această linişte o obţin prin rugăciune. Invocarea Duhului Sfânt ne aduce pacea sufletului. Poate în momentele de veghe nocturne, gândind la momentele frumoase ale vieţii noastre se aşterne şi pe sufletul nostru liniştea.
- Ce rol joacă smerenia în viaţa unui medic creştin?
- „Pe voi v-am ales din lumea aceasta“ spune Mântuitorul Iisus ucenicilor săi. Veniţi după mine!“ Dacă înţelegi cuvintele acestea, smerenia este cea care te mântuieşte, smerenia îţi dă puterea să faci ceea ce eşti pus să faci. De aceea nu mă tem. Ştiu că trebuie să merg înainte, dar în smerenie.
- Mitropolitul Vlahos spune la un moment dat: Smerenia este un medicament tămăduitor. Dar ea este întru totul ignorată de omul modern…
- Mitropolitul Vlahos este unul dintre cei dragi sufletului meu pentru că toate ce le-a scris, le-a scris aplecat peste suferinţa omului. Şi mai ales a întoarcerii prin phihoterapia ortodoxă, spre creştinism, spre ortodoxie. Părintele are dreptate. Smerenia e cea care aduce liniştea în suflet. Dacă ai smerenie şi răbdare, ai şansa mântuirii. Te poţi mântui altfel? Iar Sfinţii Părinţi răspund: Lucrarea lui Dumnezeu se desfăşoară în tine şi dacă nu ai răbdare şi smerenie atunci nu vei avea şansa mântuirii sufletului tău. Deci, să lucrăm în noi, răbdarea şi smerenia!
- Sunt bolnavi care nu îndrăznesc să vă pună întrebări asupra diagnisticului de teama răspunsului dvs?
- Se întâmplă uneori să ai bolnavi cărora le e teamă să te întrebe despre suferinţa lor, mai ales dacă diagnosticul este foarte grav. De obicei aceşti oameni sunt disperaţi. Dar dacă ştii să te apropii şi şti să le vorbeşti cu blândeţe ei se vor deschide în cele din urmă spre tine şi te vor întreba despre suferinţa lor şi îţi vor accepta sfaturile.
De multe ori se întâmplă să solicit familia să stau de vorbă cu ea pentru că uneori poarta de a ajunge la bolnav este familia lui. Familia fiind apropiată, bolnavul se deschide mai mult către ea. Aşa că reuşesc de multe ori , cu ajutorul familiei, să comunic şi cu aceşti bolnavi cărora le-a fost teamă de un diagnostic sau poate de un anumit tip de intervenţie chirurgicală.
- Prin suferinţă mintea omului se împreună mai uşor cu inima?
- Da. Să acceptăm suferinţa pentru a ne vindeca, pentru că mintea omului coboară mai uşor în inimă prin suferinţă.
- Pe părintele şi profesorul Pavel Chirilă îl cunoaşteţi?
- Pe părintele şi profesorul Pavel Chirilă îl cunosc doar din cărţile dânsului. Mi s-a părut foarte interesant că a abordat această temă care este veche de când lumea, şi anume practicarea unei medicine creştine. M-au interesat conceptele dânsului despre organizarea sistemului sanitar şi am avut bucuria să aflu că este primul din ţara noastră care a pus bazele unui sistem sanitar creştin, în perioada de după 1990, chiar dacă a suportat prigonirea din partea celor care nu pot să înţeleagă conceptele domniei sale. M-au bucurat cărţile domniei sale şi manifestul pe care l-a formulat către medicii spitalelor secularizate, prin care în esenţă, domnia sa spune: „Dacă cineva vreodată din direcţiunea spitalului vostru vă spune să nu vorbiţi despre Dumnezeu în faţa bolnavilor, pe acela trebuie să nu-l ascultaţi dacă regulamentul de ordine interioară cere acest lucru, să nu vorbiţi, e bine să nu ascultaţi, voi, mărturisindu-l pe Dumnezeu credeţi că Dumnezeu lucrează prin mâinile voastre şi noi nu suntem decât slugi netrebnice“.
- Când crucea pe care o aveţi de purtat vi se pare prea grea, cum reuşiţi să treceţi peste moment?
- Oricât de grea ar părea crucea pe care trebuie s-o duc, întotdeauna îmi pun întrebarea: Dar părintele Iustin, dar părintele Bartolomeu, dar părintele Papacioc, care au stat atâţia ani în temniţa comunistă, cum au putut să-şi ducă crucea? Şi răspunsul îl primesc de la ei: Dacă dânşii au putut, eu de ce să nu pot? Trebuie să pot! Suferinţa care îmi este dată trebuie s-o duc până la capăt. Dumnezeu şi Măicuţa Sfântă mă vor ajuta ca eu să devin răbdator şi smerit.
- Din cîte ştiu, de fiecare dată le spuneţi pacienţilor dvs că cel care vindecă este Dumnezeu, medicul este doar cel care tratează. Dar, medicul este cel identifică atât boala cât şi cauzele biologice. Tot6 el dă şi pronosticul şi indică tratamentul. Asta o face fiecare medic. Dar ce face în plus medicul creştin?
-Aplică principiile creştine în profesia medicală. Pe lângă un bun profesionist, cu şcoală medicală, el aplică şi principiile creştine, care sunt: legea iubirii – şi principiile ei, blândeţea, liniştea, pacea şi ajutorul dat celui în suferinţă, pentru a se întoarce cu faţa spre Dumnezeu prin propriul exemplu, prin sfaturile pe care i le dai de a se întoarce în biserica sa.
- Majoritatea medicilor contemporani nu practică medicina creştină. Oare de ce? Să fie prea mulţi bolnavi şi prea puţin timp?
- Nu. Depinde de educaţia fiecăruia în primul rând şi aici este vorba de înţelegerea lucrurilor, a unei catehizări, dar şi a unor discipline care să abordeze din perspective creştine medicina. Şi în primul rând este vorba de fiecare dintre noi, cei care am fost chemaţi să desfăşurăm această profesie educaţională. Dacă noi am înţeles că nu ne trebuie slavă deşartă, ci ne trebuie smerenie.
- Se spune că cel ce trece printr-o operaţie de inimă şi rezistă, este eliberat de puterea morţii…
- Un sfânt părinte ne spune că ar trebui să murim în fiecare zi ca să nu mai murim ci să înviem. Unui pacient care a trecut printr-o suferinţă atât de grea, printr-o operaţie pe cord, sfatul de a-l mărturisi şi pe Dumnezeu de aici înainte îl dau permanent. În discuţiile mele cu bolnavul îl fac să înţeleagă că nu eu l-am vindecat, ci eu numai ce l-am tratat. Şi tuturor le dau sfatul: Mergeţi şi daţi slavă lui Dumnezeu, că el v-a vindecat.
- Familia vă este aproape, vă susţine în acest demers, împarte aceleaşi convingeri cu dvs?
- Da. Familia mea este alături de mine. A fost întotdeauna alături de mine şi va fi alături de mine. Împărtăşesc cu toţii aceleaşi principii creştine ca şi mine, ne rugăm în biserica ortodoxă, ţinem posturile de peste an, dăm slavă lui Dumnezeu pentru tot ceea ce vine în viaţa noastră, fie că este greu, fie că este uşor. Credem că Bunul Dumnezeu ne-a adus pentru oamenii acestui pământ, pentru familia noastră, pentru neamul nostru şi pentru a fi în faţa lui Dumnezeu ca viitori fii de Dumnezeu.



Mariana Pândaru Bârgău

DIALOG CU DOCTORUL DAN CIOATĂ (I)

- Dle doctor Dan Cioată, sunteţi chirurg cardiovascular la Institutul inimii din Timişoara şi mă bucur că avem ocazia să stăm de vorbă. Înainte de întâlnirea cu dvs. am urmărit pe internet mesaje ale foştilor dvs pacienţi în care ei îşi exprimă părerea despre chirurgul Dan Cioată. Citiţi, măcar din când în când aceste mesaje?
- Da, din când în când le citesc. Pot să spun că personalitatea fiecărui bolnav care a trecut prijn mâinile mele este cea care dictează ca ei să spună un cuvânt sau altul despre cel care este doctoral Dan Cioată.
- Foarte mulţi dintre ei vă recomandă ca fiind nu numai un medic de inimi ci şi un medic de suflete…
- Profesia medicală este de fapt o chemare. Nu eu am ales-o ci am fost ales. Exact aşa cum o persoană, spre exemplu, ajunge să fie preot prin chemarea lui Dumnezeu, aşa probabil că şi eu am fost chemat, doctor fiind, să mă ocup nu numai de ceea ce înseamnă trupul omenesc ci şi de sufletul omului. Poate de aici percepţia pe care bolnavii o au despre mine cum că eu mă apropii şi de sufletul lor şi fac toate lucrurile acestea în ideea unui medicini creştine. Medicina creştină înseamnă că, de fapt să poţi să te ocupi, în acelaşi timp de trupul dar şi de sufletul celui ăn suferinţă, pentru că nu există boală a trupului fără o boală a sufletului. Înşelegând lucrurile acestea întotdeauna trebuie săpăstrezi, prin acamneza pe care o faci bolnavului în ceea ce înseamnă problematica vieţii fiecărui suflet, deci a fiecărui bolnav cu sufletul lui ca icoana lui Dumnezeu precum spun Sfinţii Părinţi şi precum în rugăciuni găsim de multe ori – Doamne dă-mi pacea sufletului ca să pot să am puterea să merg mai departe chiar dacă sunt în suferinţă – eu consider că e importantă discuţia cu bolnavul pentru că aşa putem ajunge la anumite lucruri care, dintr-o anumită jenă şi poate dintr-o grabă a medicului sau chiar dintr-o sueprficialitate a lui, respective persoană aflată în suferinţă nu poate să le spună.
Eu cred că medicul adevărat este creştin în profesie în condiţiile în care statul de vorbă cu bolnavul îl face pe acesta, ca medic, să acumuleze date ce ţin de sufletul bolnavului. Coroborând aceste date cu ceea ce înseamnă simptomatologia bolnavului care este o reflexie a bolii în trupul bolnavului, el, medicul, poate de cele mai multe ori să gândească şi să prescrie corect un program de investigaţii în ceea ce-l priveşte şi mai ales să adopte corect o terapeutică în acelaşi timp a trupului dar şi a sufletului. Cred că nu sunt departe de adevăr în ceea ce priveşte percepţia pacienţilor vizavi de persoana celui care sunt eu, doctorul Dan Cioată.
- Sunteţi unul dintre chirurgii care operează pe cord şi copii, uneori chiar foarte mici, doar de câteva săptămâni. Ce simţiţi în momentele când inima unui copilaş este în mâinile dvs.?
– Copiii sunt Lumina Lumii. Isus a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine.“ Copilul este un sfânt de aceea înainte de şapte ani, cînd se petrece prima împărtăşanie, nu se cere spovedanie la copil. Ochii copilului îţi arată sufletul lui nepângărit. În preajma unui copil trebuie să fii copil cu el, prieten, frate cu el iar în faţa părintelui copilului trebuie să fii aproapele.  Ţinând cont de toate acestea, starea pe care mi-o creează întâlnirea cu un copil bolnav este deosebită. Pentru mine, un copil bolnav pe patul de spital, este o minune a lumii spre care eu trebuie să vin cu atâta delicateţe, bunăvoinţă şi răbdare încât în primul rând să mi-l fac prieten şi după aceea să-l fac să înţeleagă că nu vom face nici o operaţie, că vom face doar o poză şi că o să dormim puţin dar că după aceea o să putem să ne jucăm, o să creştem măricei şi o să primim multe daruri şi apoi să ajungem şi noi oameni mari şi o să ne facem şi noi doctori, ca să putem ajuta şi noi alţi copii. Copilăria este un univers întreg şi răbdarea doctorului care se ocupă de copiii bolnavi, este înzecită, dacă nu înmiită faţă de medicii care se ocupă numai de bolnavii adulţi. Copilul are percepţii mult mai multe decât un adult. Şi dacă îl mângâi pe creştetul capului cu blândeţe, dacă acceptă bomboana sau jucăria pe care o scoţi din buzunar pentru el, înseamnă că l-ai câştigat, că ai devenit prietenul lui. Urmează apoi alţi importanţi prin care încerci să-l duci prin secţie, în aşa fel încât să scoţi teama din el. De cele mai multe ori părinţii rămân stupefiaţi de cum devine copilul lor atât de sociabil cu mine. Iar eu le răspund: Tot ceea ce noi, ca medici le arătăm în primul rând copiilor este iubirea noastră pentru ei şi atunci copilul îşi deschide sufletul, te simte, pentru că intri în sfera lui, a copilăriei lui. Apoi, cu vorbe dulci şi blânde mai scoţi un tub de pe el, mai pui un firicel acolo unde trebuie ceea ce înseamnă alte mici suferinţe, dar printre lacrimile uneori de crocodile ale lui răsare şi un zâmbet la un moment dat pe chipul său şi atunci îţi vine ţie, ca medic, bucuria bucuria unui sărut pe fruntea sa.
Din păcate, aceşti copii aflaţi în suferinţă, duc povara păcatului în ei, de generaţii, de foarte multe ori cu foarte mult stoicism, duc jugul acesta al suferinţei, crezând în acea nădejde a vindecării, a creşterii pe acest pământ, a împlinirii lor întru Dumnezeu. Este o bucurie imensă pentru medic, dar şi o responsabilitate înmulţită faţă de responsabilitatea în faţa unui adult.
- Din dorinţa dvs de a practica medicina creştină aţi absolvit şi Institutul Teologic de la Arad?
– Medicină fără credinţă se poate face, dar nu este o medicină adevărată. Sunt şi medici atei, care nu-şi înţeleg eşecurile… Din punctual meu de vedere nu se poate face medicină decât creştină, aşa cum menţionează şi medicul şi părintele Pavel Chirilă, pentru că misiunea doctorului are, în subsidiar, şi o misiune teologică. Unde te confrunţi mai abitir cu aproapele tău decât în suferinţă, în suferinţa lui. Ori, dacă în acea suferinţă tu nu te porţi cu el ca un medic creştin, în care el să simtă în tine pe doctorul care poate fi oricând abordat, să-i vorbească despre suferinţa lui, despre ceea ce este uneori în viaţa, în casa lui, atunci comunicarea pacient-medic, suferă. Omul are nevoie de Dumnezeu, de comuniune, comuniune este în cer, comuniune trebuie să fie şi pe pământ, comuniune ar trebui să fie în orice profesie. Pentru că „acolo unde sunt doi în numele meu – spune Isus – şi eu sunt cu ei“. Deci nevoia unei medicini creştine, nevoia unor cunoştinţe teologice şi chiar nevoia unuor cursuri de pastoraţie, de catehizare oarecum, pentru studenţii la medicină s-ar impune, pentru a-i face pe medici să înţeleagă ce doreşte Dumnezeu şi biserica Lui de la noi. Este nevoie ca noi, ca medici, nu să ne substituim preotului dar să avem noţiuni elementare teologice, cu care să operăm şi să-I îndrumăm pe bolnavi ca, după ce pleacă din spital, să meargă în biserică, la părintele lor duhovnic, să realizeze comuniunea de care vorbeam înainte, cu toţi cei din familial or şi din comunitatea în care trăiesc, comuniune cu biserica lor.
Teologul se adresează de obicei sufletului, medicul se adresează trupului, dar ce bine ar fi dacă ar exista comuniune. Am realiza întregul, în profesia noastră medicală.
Trăim într-o lume de-a dreptul alertă, în care majoritatea oamenilor par a nu mai avea timp să se gândească la suflet. Omul din ziua de azi devine tot mai mult ca o fereastră închisă. Şi totuşi, doctorul Dan Cioată pune laolaltă, pentru vindecarea suferinţei trupul şo sufletul bolnavului… În suferinţă omul se schimbă, se sensibilizează?
Se spune că dacă omul este în stare să muncească zece ore pe zi, să mai doarmă vreo 5-6 ore, să se odihnească active, citind, ascultând muzică, plimbându-se, relaxându-se, atunci trebuie să-I dea şi lui Dumnezeu ce-I al lui Dumnezeu. Şi porunca: Iubeşte-l pe Dumnezeu din tot sufletul, cugetul şi din toată puterea ta, ca pe tine însuţi.“ derivă şi această aplecare spre aproapele care este în suferinţă, spre bolnavul care are nevoie de tine, în primul rând ca şi om lângă el, poţi, precum se spune în Sfânta Scriptură, „ Cu cei ce râd să râzi, cu cei ce plâng să plângi“, poţi şi tu, ca medic să fii aproape de el şi să-I asculţi necazurile sufletului său. Cred cî îmbinând ascultarea bolnavului cu un diagnostic correct vei reuşi să ţi-l apropii, vei reuşi să-i dai speranţa de care are nevoie şi vei reuşi în acelaşi timp să-l faci pe el să-şi spună problemele esenţiale ale existenţei sale. Iar pe cei care poate n-au fost credincioşi, care poate au fost atei să-şi întoarcă faţa cu adevărat către Dumnezeu, către Sfânta Scriptură, către biserică, pentru că, practice, biserica este pentru noi mijlocul de vindecare permenentă. Cuvântul Lui Dumnezeu spus de către medic unui bolnav îl face de multe ori pe acesta să se întoarcă spre Dumnezeu, să mediteze la cele spuse de medic. Cred că acesta este câştigul din partea unui bolnav care pleacă dintr-un spital în care a fost tratat de către un medic creştin.
- Am citit undeva că unii oameni doar minează suferinţa alţii o trăiesc cu adevărat. Putem defini într-un fel sau altul suferinţa?
– În primul rând suferinţa este măsura tuturor lucrurilor. Dacă dumnezeirea a luat chip de om tocmai pentru a ridica păcatul lumii şi pentru a-I face pe oameni să înţeleagăcă această cruce este spre înviere, suferinţa este o măsură a fiecărui lucru. Aşa cum în fiecare dimineaţă trebuie să dăm slavă Bunului Dumnezeu pentru că ne-am trezit din „somnul cel de moarte“ şi ne dă în faţă o nouă zi să avem puterea de a ne întoarce cu adevărat la El.
Suferinţa vine de multe ori şi ca o corecţie pentru ceea ce înseamnă păcătoşenia noastră. Şi în acest caz cred că ea este măsura tuturor lucrurilor.
În fiecare dimineaţă dăm mulţumire, dar tot în fiecare dimineaţă trebuie să ne gândim şi la moartea noastră, moarte însemnând nu numai pragul de trecere înspre viaţa veşnică ci însemnând şi moartea sufletească ce se datorează păcatului din noi. Dacă vom realiza acest lucru, înseamnă că suferinţa pe care am primit-o ca o pedagogie a lui Dumnezeu, ne va ajuta să devenim din muritori în nemuritori.
- Aţi avut şi pacienţi care v-au spus că în urma discuţiilor cu dvs. au avut îndemnul să se apropie mai mult de Dumnezeu, de credinţă?
- Au fost foarte mulţi. De fapt, pe un om îl simţi în momentul când îţi întinde mâna şi te priveşte în ochi. Ochii sunt poarta sufletului. Sunt foarte mulţi bolnavi care întâlnindu-se cu mine la consultaţiile periodice, mi-au spus că după operaţia pe cord au început să se roage, să ţină post, să meargă la Sfînta Liturghie de dimineaţă. Iar unii dintre ei, căsătoriţi doar la starea civilă, au ajuns să se ducă şi să se cunune şi în Sfânta Biserică. Toate lucrurile acestea, oamenii vin şi mi le spun cu bucurie. Iar pentru mine bucuria este înmulţită pentru că, la rândul lor, ducându-se în comunitatea în care trăiesc, spun celor din jurul lor că trebuie să se schimbe în virtutea învăţăturii lui Dumnezeu. Deci, mulţumirea este pentru toţi, deopotrivă.
Am întâlnit şi bolnavi care crezând în alte lucruri, în alţi dumnezei, mi-au cerut sfatul şi îngăduinţa de a purta unele discuţii, pentru a-i face să înţeleagă ce este cu adevărat suferinţa, care sunt întrebările pe care omul şi le pune în suferinţă, care sunt mijloacele prin care el să se vindece.
Ne vindecăm deopotrivă unul pe altul. Deci trebuie să ne rugăm pentru celălalt, trebuie să-l facem să înţeleagă că noi, oamenii, nu existăm la întâmplare pe lumea aceasta. Orice întâlnire cu orice persoană, înseamnă o bucurie atât pentru unul cât şi pentru celălalt. Iar bucuria mea este că foarte mulţi pacienţi operaţi pe cord, la plecarea din spital, încep să-şi trăiască viaţa lor creştineşte.
- Domnule doctor, sunteţi un chirurg deosebit prin activitatea şi felul dvs. de a fi?
- Slava deşartă nu este bună. Eu spun despre mine că sunt un om normal, iar în profesia mea sunt un chirurg la fel de normal. În relaţia mea cu oamenii vreau să fiu şi să trăiesc normal. Dar ca orice om, sunt cel mai mare păcătos. Şi eu trebuie să lucrez cu mine,şi eu cred că Bunul Dumnezeu mă va ajuta, voi reuşi să fac paşi în lucrarea duhovnicească. Vreau să fiu în continuare cel care am fost perceput până acum. Iar dacă eu voi creşte duhovniceşte, voi fi în măsură să-i ajut să crească duhovniceşte şi pe semenii mei. Şi asta ne va crea bucurie atât mie cât şi lor.
Dumnezeu ne spune că „nu cel ce va spune Doamne-Doamne din buze se va mântui şi va fi în împărăţia Mea ci cel ce va dovedi cu fapta sa multe din păcatele omeneşti.“ De aceea, în spirit creştin, încerc şi eu să mă curăţesc sufleteşte, dar măcar şi prin cuvintele pe care le spun oamenilor sper să reuşesc să-I ajut să pună şi ei început bun în ceea ce vor să facă pe mai departe în viaţa lor. Şi tocmai pentru că observ suferinţa în jurul meu de mai bine de 30 de ani, poate determina în mine şi în cei cu care stau de vorbă, o schimbare care prin faptele noastre să arate că noi cu adevărat ne-am întors cu faţa către Duimnezeu. Important este să punem în toate iubire, să punem răbdare şi pe toate să le facem cu smerenie. Pentru că numai aşa vom avea plata cea bună.







Mariana Pândaru Bârgău

DOCTORUL INIMII ŞI AL SUFLETULUI

 Teama, gândurile înfricoşate mă ţineau departe de o masă de operaţie pe care trebuia să fiu demult. Totul a fost însă aşa cum a vrut Dumnezeu, nu eu. A venit o zi când se părea că pentru mine lumina se va stinge. Dar Domnul a hotărât altfel. A trimis lângă patul meu de spital de la Institutul de Boli Cardiovasculare Timisoara un OM, un chirurg cardio-vascular – o privire blândă, luminoasă, încurajatoare, cu o atitudine binevoitoare faţă de fiecare bolnav, cuvinte mângâietoare despre grija lui Dumnezeu pentru noi, fiii lui, despre bucuria întâlnirii neîntâmplătoare dintre medic şi pacient, despre modul în care trebuie să îţi schimbi viaţa dacă Domnul ţi-a mai dat o şansă.

Toate temerile, toate întrebările chinuitoare, acumulate în mulţi, mulţi ani s-au risipit in faţa puterii de convingere a domniei sale. Ştiu doar că aveam o încredere necondiţionată în acest medic chirurg cardio-vascular de exceptie, dr. Dan Cioată. Nu mi-a ascuns faptul că situaţia este gravă dar trebuie să am credinţă, încredere, răbdare şi totul va fi bine. A fost greu. Am trecut prin cel mai critic moment de cumpană al vieţii mele, când era atat de aproape acel “a nu mai fi”. Le datorăm atâtea mulţumiri, atatea recunoştinţe minunatului dr. Cioată si minunatei sale echipe. Dar domnul doctor m-a îndemnat, ca de altfel pe toţi pacienţii, să mulţumesc în primul rând lui Dumnezeu, care mi-a dat zile şi care a lucrat prin mintea şi mâinile sale binecuvântate.

Doctorul Cioată este un medic cu totul deosebit: are în grijă nu numai trupul, ci şi sufletul bolnavului. Credinţa domniei sale este că aceasta trebuie sa fie misiunea medicinii creştine: să se ocupe deopotrivă de trupul şi sufletul bolnavului.

Domnul doctor, licenţiat şi în Teologie, afirma ca sentimentul că ţine în palme, când operează, atât viaţa cât şi moartea, îl face să creadă că prin munca sa întotdeauna va reuşi să realizeze ceea ce doreşte Dumnezeu. Îşi mai doreşte cu ardoare ca aceasta să o poată face într-un spital creştin.

Pacienţii trataţi de dr. Dan Cioată pleacă acasă mai împăcaţi, mai liniştiţi, învăţând cum să îşi educe răbdarea, aşa cum i-a sfatuit dânsul, zicându-le cu blandeţe: Domnul vrea să traieşti. Gandeşte acum la viaţa ta, n-o mai irosi. Fă-ţi viaţa frumoasă întru SLAVA DOMNULUI !

Profesor Elena Manta

Făgăraş

Revista “Apostolat în Ţara Făgăraşului” ianuarie 2015