Din alte dimensiuni existenţiale

În întreita sa ipostază, de chirurg cardiovascular, preot misionar şi poet, domnul Dan Cioată îndreaptă pe cât îi permit puterile cam tot ceea ce îi scapă naturii umane, alinând durerea inimilor bolnave şi punând balsam şi tihnă pe sufletele întristate. Gândurile se adună, în dragostea şi iubirea lui Dumnezeu, în adâncul inimii omeneşti, unde se preschimbă în rugăciune şoptită şi, de acolo, abia murmurat, într-o mireasmă făcătoare de minuni, se transformă cu puterea duhului sfânt în lucrare de inspiraţie dumnezeiască, după cum mărturisesc mulţi oameni necăjiţi care i-au trecut pragul…

Căci binele făcut în lume trebuie pus pe seama puterii şi voinţei lui Dumnezeu…

Şi astfel, toate câte sunt pe pământ îşi au povestea şi răsplata, şi rostul lor, aflate sub legităţi sfinte, cu rânduieli străvechi, mai cu seamă în anumite locuri în care sunt adunate, de bună seamă, după un plan nepătruns de mintea omenească, aşezări umane străvechi, în care, până şi naşterea şi predestinarea oamenilor sunt orânduite…

Într-un astfel de loc, de rezonanţă mirifică, se află şi Godineştii domnului Dan Cioată, în care Dumnezeu I-a îngăduit naşterea, nu departe de Mânăstirea Tismana, în frumoasa grădină a Olteniei gorjene, în neaoşul spirit de credinţă creştină trăită, în care inima şi sufletul omului par că simt şi ilustrează, cu adâncă emoţie, rostul şi sensul vieţii din lumea aceasta…

De aici, spre bună înţelegere, este bine să reţinem că povestea vieţii domnului Dan Cioată, astăzi, se derulează, după aceleaşi rânduieli, la Timişoara…

Personalitate, mai repede transportată imaginar din alte dimensiuni existenţiale, domnul Dan Cioată îşi poartă aievea aura printre semeni, modest şi egal, alinându-le acestora suferinţele trupeşti şi sufleteşti, şi, fără a fi necum pe de-a-ntregul abstras de profesia sa de chirurg, făcută dimpreună cu aceea de alinător de suflete îndurerate, ca preot misionar, vibrează patetic şi încurajator, adăugând cu supramăsură, ca o fântână arteziană, poezia fiinţială izvodită din toate fibrele alcătuirii sale.

Îngemănată, iubirea sa teologică de fiinţă spiritualizată, cu cea de poet, deschide şi înaripează sufletul cititorului printre razele cărţilor sale¹, proiectate mental, abordându-l şi vorbindu-i acestuia de Dumnezeu, de nădejdea pe care trebuie să şi-o pună în mântuirea sufletului, de iubirea faţă de părinţi (mamă) şi faţă de semeni, de tot ce ne înconjoară.

În versurile domniei sale, de sorginte clasică, domnul Dan Cioată şi-a orânduit mai întâi „Universul iubirii”², al iubirii faţă de tot ce-l înconjoară, de oameni mai ales aflaţi în suferinţă, bazat pe metafore şi pe cuvinte inspirate, ce alcătuiesc un limbaj religios şi poetic, susţinut şi înnobilat de o deosebită sensibilitate sufletească… În bogăţia trăirii sale spirituale, din postura celui care aproape numai dăruieşte cu generozitate, acesta, paradoxal, după toate cele înfăptuite pentru atâţia alţi semeni, pentru sine, în schimb, smerit, se mărturiseşte lui Dumnezeu că vrea să fie un simplu anonim: „Doresc să ştii/ că vreau să fiu un nimeni…”. (Smerenie). Un simplu credincios în armata Domnului, o pildă, aşa trebuie s-o înţelegem, pentru fiecare muritor, de smerenie şi de modestie, cum este întâlnită numai la sfinţii părinţi trăitori în spirit şi în rugăciune!

Ideea timpului, într-o astfel de trăire complexă, îi apare ca o neverosimilă convenţie meditativă: „Ce-i timpul?/ O convenţie doar.” (Timpul), luându-şi astfel seama de trăitor al acestor circumstanţe date, şi cultivând sensibil, pe mai departe, adoraţia faţă de Dumnezeu, precum şi relativitatea iubirii umane în raport de iubirea absolută a Atotputernicului: „Nimic aş fi… Nimic adevărat.” (Ştiinţa). Adică fără Dumnezeu.

Adresarea continuă lui Dumnezeu, în care transpare dragostea ce i-o poartă Ziditorului lumii, încredinţându-L mereu de ea, dar, totodată, încredinţându-se şi pe sine însuşi de această dragoste, tot mai spiritualizat şi uşurat sufleteşte, aceasta îi devine o obişnuinţă şi o necesitate vitală, aşa cum are nevoie în fiecare clipită să respire.

Un nor, însă, implacabil, induce, punctual, tristeţea crescândă a trăirii condiţiei umane, regretul faţă de mama pierdută: „E-o lacrimă de ceară/ ce-a plâns la căpătâi – / e-o lacrimă/ din suflet…/ A fiului dintâi.”. (Plâns). Pe această coardă existenţială plânge etern sufletul omenesc, intrând nemângâiat în tragicul universal.

Resursele de belşug, aflate la îndemâna poetului, îşi găsesc substanţialitatea, înnobilată cu har, în Crucea iubirii³, în acea iubire mărturisită faţă de fiinţa dragă şi preţuită, şi în iubirea faţă de copil, circumscrise pe de-a-ntregul ca iubire efemeră, umană şi acceptată, în iubirea eternă a lui Dumnezeu.

Sub oblăduirea Puterii divine – iubit şi iubită, copil – vieţuiesc, la un alt nivel spiritual şi sufletesc, într-un mediu familial, în care, retras într-o parte mai liniştită a acestuia, poetul îşi găseşte răgazul şi puterea în solitudine, dincolo de zbuciumul şi suferinţele lumii exterioare, în care, îşi ia alte fărâme de timp pentru a-şi trăi aievea reveria sub vraja muzelor descinse în poezia sa, în universul ochilor albaştri ai iubitei.

Apar, subtil şi inevitabil, însă, trăiri şi tonalităţi schimbate, induse de trecerea inexorabilă a timpului, conştientizate frust de poet, într-un alt registru de sentimente modificate, prin poemul Trecere, care anunţă şi accentuează aparent nevinovata bucurie plină de melancolie a reînvierii vieţii într-o floare, timpuriu, ca pretext motivaţional, într-o posibilă primăvară viitoare, din care se revarsă, în acelaşi timp insidios, şi polenul amar al tulburătoarei întrebări, legate de o îngrijorătoare despărţire de fiinţa iubită: „Vom fi noi, oare?”. (Întrebare). Gândul înţelept, transfigurat prin poezie, este profund şi tulburător luând forma unui sfat, a unei apoftegme, a unei învăţături: „Ascultă, trăieşte şi visează pe o clapă de pian”. (Pianul).

Pe fondul rememorării amintirilor, cu spiritu-i rămas tânăr, acesta invocă dragostea faţă de iubită, îmbiind-o şi chemând-o, de data aceasta, ca pe o binefacere trupească şi sufletească: „Să vii să mă încălzeşti/ un suflet pribeag,/ de om îngheţat.”. (Aşteptare). Ca atunci când eşti aproape bolnav şi singur.

Imaginându-şi anotimpul vieţii, iarna, acesta îl simte şi resimte nu fără nostalgie şi tot într-o manieră duios-poetică: „Dă-mi un cuvânt,/ să-ţi spun o poezie…”. (Iarna), de parcă şi-ar dori să se convingă că nu este rămas singur, şi plonjează, tulburător, iarăşi în amintire: „A fost atunci,/ a fost de-ajuns? Oare? (Sărutul,V).

Scăpat de chinul singurătăţii, poetul împreună cu fiinţa iubită, contopiţi, spiritual, într-o singură lumină, îşi fac un patetic şi încurajator legământ: „Doar noi doi/ cu-o inimă între noi/ pulsând adânc pe dinăuntru…” (Unire). Lumina iradiază în toate direcţiile acoperind toate disparităţile şi nepotrivirile imperfecţiunii lumeşti.

Finalul devine astfel apoteotic: lumina unită a celor doi iubiţi, reintră în nesfârşita şi necreata lumină universală a lui Dumnezeu, unde îşi exercită fascinaţia şi vocaţia unei adevărate icoane lumeşti, dincolo de orice limite temporale…

Această măreţie sufletească, de mare sensibilitate, o aflăm constant ca pe o respiraţie adâncă în planul poeziei existenţiale şi credinţei, al comunicării, pentru că domnul Dan Cioată îşi ia tragică seamă din condiţia umană amintindu-ne, nu fără folos, o vorbă duhovnicească priitoare de bine care spune că „atunci când între două chilii nu va mai exista o potecă”, nu va mai fi nici o punte de legătură sufletească întinsă spre oameni şi lume, şi nici spre Dumnezeu…

Alese îmbinări, cu fericite şi fireşti prelungiri de trăire ale alcătuirii sale spirituale, ies la lumină sub formă profundă şi naturală a umanismului său împodobit de tainica trăire de chirurg şi de preot misionar, regăsite în vibraţiile sufleteşti ale iubirii sale faţă de semeni exprimate cu gingăşie sub formă de sentimente poetice.

Astfel cărţile domnului Dan Cioată, adunând, nostalgii şi sensibilităţi ale naturii umane uitate, trebuie citite cu mai mult sârg şi cu mai multă băgare de seamă, în actualele împrejurări în care acestea ne cam scapă mai cu seamă asupra condiţiei vieţii noastre, ca pe rare învăţături trebuincioase de morală, întru salvarea binelui şi frumosului ce trebuiesc restabilite prevalator în lume…

Prof. univ. dr. Gheorghe MIHAIL
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Craiova, 14 Decembrie 2014

1 - Medicina ca misiune (proză), coautor, 2010 şi Taina iubirii (versuri), 2012.

2 - Titlul primului capitol, al volumului de versuri Taina iubirii

3 - Titlul celui de-al doilea capitol, al volumului de versuri Taina iubirii